George VULTURESCU: POEM

---

 

CESAR VALLEJO URCĂ PE MACHU PICCHU

 

”Ah,voi oameni,eu socotesc că o imagine doarme în piatră.

                                                   De ce trebuie ea să doarmă?…” (Friedrich Nietzsche)

 

…Ca să rămâi în doliul tău de om

trebuie să veghezi lângă cel mort,ca și pietrele,alăturate,

în terasele sanctuarului liturgic de la Machu Picchu,

trebuie să te uimești de coaja celeilalte

ca și de pielea femeii pe care o răstorni în iarba

peste care bate vântul…

 

Vântul suflă la fel,și aici pe muntele Huayna Picchu

ca și în cimitirul Montparnasse din Paris –

vânt negru,peste literele negre săpate în pietrele albe

 

Dar ce e vântul pentru unul ca mine

când străbat galeriile secrete ale Ochiului meu Orb

ca să-l ridic,de sub piatra mormântului,pe Cesar Vallejo?

Pentru că viața se păzește cu moarte

și moartea se păzește cu viață –

precum Ochiul meu Teafăr este păzit de Ochiul meu Orb

care nu este din lumea aceasta –

Dumnezeu stă în capătul galeriilor dintre Ochiul meu Teafăr

și Ochiul meu Orb,între heralzii lui negri

îngăduindu-mi să-l iau în spate,ca pe un olog,pe incașul

din Santiago de Chuco,care n-a urcat niciodată

la sanctuarul de pe Rio Vilcanota.

 

Dubla participare – a vântului și a lui Dumnezeu –

îngăduie asta:

numai cel care este viu îl poate duce pe cel mort;

nici un mort nu poate lua locul altui mort

și nimeni dintre cei vii nu are dreptul să-l fure

din mormântul său pe cel mort.

Doar dubla participare a versului – la moarte și la viață –

îngăduie ”paradoxul cel viu”: să deschizi o altă cronologie

care protejează ce nu e trăit

să înfăptuiască ceea ce e scris

precum o spune versul tău,Cesar Vallejo:

”Toate oasele mele sunt străine

s-ar zice că eu însumi le-am furat…”

 

x

 

Fericit cilianul Pablo Neruda care urcă înaintea mea

fredonând: ”Mamă de piatră,spumă a condorilor”

și tot înaintea mea scrie cu mâna îndesată în

cel mai ”înalt vas care a conținut doar tăcerea”.

Tace și Cesar Vallejo,ologul pe care-l duc în cârcă,

privind lumina cum presează pietrele ca un teasc.

 

Eu gâfâi urcând muntele prin aerul tare

ca și cum aș purta pe umeri grinzi de texte.

Încep să mă întreb dacă urc pentru a citi sau pentru a cita?

Vin, Cesar Vallejo, din cealaltă realitate – a operelor de artă:

nu știu dacă aici,printre zidurile odăilor, unde locuiau sacerdoții,

sau pe terasele unde se săvârșeau ceremonialuri, sunt printre

fotografii sau printre prăpăstii? Ori,doar printre spațiile

unui text neterminat?

 

Trec pe lângă noi turiști cu aparate de fotografiat:

Clic! Ești integrat – peisajul e love at first sight.

Oare cine vede acum pe Machu Picchu:

eu care-l duc în spate pe Cesar Vallejo și consimt

la ”vizibilul ascuns și la vizibilul prezent” dintre pietrele

sanctuarului sau dintre pietrele suspendate ale lui

Magritte? Sau vede Cesar Vallejo,cel care n-a văzut

niciodată templele și serpentinele de piatră

întemeiate de regele Pachacutec?

Consimt,în același timp,și la versurile pe care le-ai scris:

”Deseori simt cum în aceste pietre

se-ncontrează nervii cei rupți ai unei pume moarte”…

 

Umilința de-a fi din dinastia cărnii în fața stâncilor

te poate face lucid lângă pietre? Am băut ceai cu frunze

de coca și simt cum totul devine vertical

pe tijele crude ale tăcerii din pietre.Dacă nu mi-ar repugna

stilul siropos aș vorbi despre coșmarele lor înlănțuind,sub

coajă, materia flăcării – scânteia; sau aș vorbi despre cum

piatra naște piatră și cum obosește piatra și plânge cu

sânge pe drumul ei lung până intră în zidul cetății.

Deasupra lui – bate numai vântul,

vântul nu obosește niciodată,Cesar Vallejo, și ne face cunoscut

limbajul lui Dumnezeu, când ne cheamă pe nume

la mierea de piatră cu care supraviețuiesc cetățile.

 

 

x

 

 

…Cu Ochiul meu Orb mă agăț de rădăcini.Știu, de la

Lucian Blaga, că ele ”se luptă cu substanțele,aderând și

eliminând” precum  trupul nostru se luptă cu

puroiul,cu zvâcnetul morții din țesuturile cărnii

care ridică în spaima mea tendoane mai tari decât piatra…

Iar Ochiul meu Teafăr scapără scântei de frig

umplând golul de sub piatra care se ridică mai sus de piatră:

dubla lor legătură,situându-se simultan,precum fulgerul –

și în nourul negru și în toate frunzele copacului

peste care s-a prăbușit în vâlvătăi – îmi îngăduie să văd:

sunt deplasări optice de linii,mase de culori corosive,

modulații de voci înnăbușite,emulsii secrete.

Libere,ușoare sau grele,pietrele

din magia zidurilor de la Machu Picchu au o solemnitate

ieșită din durata unor sigilii care le atestă jurământul

de castitate – gnoza de-a fi piatră.

 

 

N-am văzut nici un condor deasupra cerului de pe

Huayna Picchu,nici peste apele râului Urubamba,

precum mi-ai prezis,Cesar Vallejo.Cel care a început urcușul

s-a pierdut, ca într-o năpârlire – sângele pare să se

volatilizeze,s-ar fi risipit dacă n-ar fi fost mâlul cărnii:

eram greu,sau ușor

precum mâna flămândului care rupe pâinea

și nu mai are putere să ducă dumicatul la gură.

Cerul părea să aibă,din loc în loc,bule transparente,

precum nișele din pereții imperialului Cusco

de unde conchistadorii au ras tot aurul de pe ziduri,

iar misionarii au atârnat icoane pe suprafețele goale,

au pictat chipuri și scene cu papi și cardinali –

între ele nici un chip al incașilor,

nici un semn al celor trei sfere pe care stă lumea voastră:

condorul, puma, șarpele.

 

…Am plâns lângă nișele goale din zidurile bisericilor

cu Ochiul Meu Orb și cu Ochiul meu Teafăr

și imprecația versului meu are dubla lor participare

și o strig din piatră în piatră:

_ vârfurile munților Machu Picchu sunt pentru condori!

_ văgăunile dintre pietrele lor sunt pentru pume!

_ dar vârfurile trufașe și fiorul crevaselor

nu le astâmpără foamea

și ghearele lor sunt pentru a sfâșia,

nu le refuz acest drept!

E adevărat,Cesar Vallejo,că poezia nu are gheare

ca și condorii să te poată ridica de sub piatra

mormântului din Montparnasse,

dar dubla participare a versului – la moarte și la viață,

”știința morții și a reânturnării”,pe care am moștenit-o

de la scaldul Carpaților,Mihai Eminescu,

îngăduie să te port în doliul meu,pe pietrele de la Machu Picchu,

pentru cei vii care știu că tot ce e mort a fost în viață,

iar morții nu doresc să ramână definitiv

un cadavru în doliul lor.

 

…Nu știu ce cred zeii incași,când văd cum port un mort,

în spatele meu,ca pe un olog zdrobit sub pietrele megalitice…

N-am aflat dacă pietrele sunt o limbă în care poți vorbi cu ei

sau cu un mort pe care-l duc în spate.

Nici Mihai Eminescu,poetul limbii în care vorbesc,

n-a putut spune,când era internat în clinica de la Viena,

decât asta: ”Vedeți,nu mai știu nici o limbă..”

Asta și gândesc:

gloria ce mai mare a unui vers

nu poate fi alta decât să fie citit pietrelor –

deasupra nu mai e nimic

decât limbajul lui Dumnezeu – mierea de piatră

pe care o păzesc heralzii negri –

I-ai văzut, Cesar Vallejo, când ai scris:

”Pietrele nu jinduiesc,nici nu dau

Nimic: ele numai cer

pentru toți un pic de iubire,

chiar și Neantului-i cer iubire…”

 

x

Nu există nici o învățătură despre cum viața se

păzește cu moarte, și moartea se păzește cu viață,

nici cum să te desparți de un mort pe care l-ai cărat în spate

decât să sapi o groapă și să-l cobori sub bulgării de lut

și sub pietrele sale.

Morții nu își deghizează identitatea:

ce e mort e întotdeauna la fel

pentru că nici un mort nu poate lua locul altui mort

și nici un mort nu dorește să rămână un cadavru definitiv

în doliul celor morți,

în vântul de afară

care rotunjește la fel piatra de pe Machu Picchu

și piatra obosită rămasă pe câmp,

departe de zidul cetății Sacsayhuaman.

 

…Vântul suflă și aici,pe țărmurile Pacificului, la Lima,

unde i-a plăcut lui Cesar Vallejo să se preumble îmbrăcat în negru

și a învățat că valurile spală la fel piatra neagră și piatra albă

și se ridică la fel, fără odihnă, să ducă bancurile cu pești

care se aprind, unul de la altul, aproape de țărm.

Asta învăț și eu:

gloria cea mai mare a unui poem nu poate fi alta

decât să-l citești valurilor oceanului –

deasupra lor nu mai e decât vântul

pe care Dumnezeu l-a lăsat să sufle unde vrea

iar pe mine m-a adus aici ca să intru în barul ”Cordano” –

pe pereți atârnau zeci de fotografii cu scriitori și președinți…

”- Unii sunt morți,mi-a spus patronul Odilon Lopez Cerna,

sau cum a scris Victor Hugo: ”morții nu sunt absenți,

ci invizibili…”

Ca și în Nordul meu,am adăugat: lângă un pahar morții stau

în doliul celor vii…

 

Patronul ne-a condus la o masă unde povestea, adesea,

cu Mario Vargas Llosa.Romancierul din Arequipa, a recitat versuri

ale poetului Pablo Neruda – Alturas de Machu Picchu,

la o aniversare a muntelui incaș, din 1981, alături de celebra

formație rock ”Los Jaivas”.

Mie îmi făcea cu ochiul o trupeșă incașă, dintr-o reclamă

atârnată printre fotografii: ”Soy Pisco y mi apellido es Peru”.

(De dragul ei am cerut un pahar de pisco)

Aici,sub reclamă,ne spune gazda noastră,un poet din Cusco,

Jose Maria Arguedas,l-a întrebat pe Ernesto Cardenal:

”_  Pietrele cântă noaptea?

 _  Este posibil.Ca și cvel mai mare dintre râuri sau prăpăstii…

 Incașii ar avea știința tuturor pietrelor

cu ”farmece” și le-ar fi purtat să construiască cetatea…”

 

…”Farmece” răspândea și orchestra de la bar –

era un cântec despre valurile Pacificului

care se ridică la fel,fără odihnă,clipă de clipă.

La fel ridic și eu paharul cu pisco:

– pentru viața care se păzește cu moarte,

– pentru moartea care se păzește cu viață !

Iar dubla participare a poemului – la moarte și la viață –

îmi îngăduie,”paradoxul viu”,să-mi așez fiecare cuvânt

precum așază meșterul pietrele în zid.

Nimeni nu va mai ști, Cesar Vallejo,dacă  mai ești sub piatră

în cimitirul din Montparnasse

sau ești pe pietrele poemului meu,care sunt și pietrele

sanctuarului de la Machu Picchu – solemne,ca niște sigilii

care le atestă jurământul de castitate.

Deasupra lor nu mai e nimic

decât limbajul lui Dumnezeu cu sine însuși – tăcerea,

care e mierea pietrelor

cu care a îngăduit să supraviețuiască zidul…

 

Sus,pe munții Huayna Picchu, condorii

își zdrobesc ciocul de pietre,

își smulg penele bătrâne din aripi

pregătindu-se pentru o nouă ”înmormânare în cer”…

 

 

---