Daniela ȘONTICĂ | Interviu cu poetul și traducătorul Dinu Flămând

Daniela ȘONTICĂ | Născută în 23 martie 1970, la Vintilă-Vodă, județul Buzău, este poetă, eseistă, jurnalistă, membră a filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România și a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Este licențiată a Facultății de Filosofie şi Jurnalism a Universități „Spiru Haret” din București. Lucrează în presă din 1993, în prezent, fiind redactor la Ziarul Lumina și realizatoare de emisiuni la Radio Trinitas. Premii şi distincții (selectiv): Premiul „Cartea Anului” (ex aequo) în 2022, din partea Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumul 30 de scriitori români din exil. 1945–1989; Premiul UZPR pentru aceeași carte în 2023. Pentru promovarea culturii creștine a primit din partea Patriarhului României mai multe distincții, cel mai important fiind Ordinul Patriarhal „Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț” (2021).

Dinu Flămând: „Nu e grav să fii influențat de maeștri, fiindcă nu poți fura de la ei nimic”

Intervievatul acestui număr al revistei Literra Nova este bine-cunoscutul scriitor Dinu Flămând (n. 24 iunie 1947, Susenii Bârgăului) care și-a făcut debutul în 1971 cu volumul de poezie Apeiron. Volumele sale au fost foarte apreciate în timp, atât în țară, cât și în străinătate, iar în 2011 a fost răsplătit cu Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia. Este și un pasionat traducător din literaturile franceză, spaniolă, italiană și portugheză, o serie de cărți ale unor autori importanți apărând în limba română grație generozității sale: Fernando Pessoa, António Lobo Antunes, Pablo Neruda, Samuel Beckett, César Vallejo, Martin Booth, Dominique de Villepin, Philippe Sollers, Jorge Semprun, Jean-Claude Guillebaud, Umberto Saba, Jean-Pierre Siméon și mulți alții.

Daniela Șontică: Stimate domnule Dinu Flămând, este cunoscut faptul că faceți selecția poeților români în cadrul Festivalului Internațional de Poezie de la București. Câtă antipatie v-ați câștigat în urma acestui lucru?

Dinu Flămând: Dacă așa e „cunoscut”, atunci nu se cunoaște bine. Tocmai că NU eu fac selecția poeților români, ci Muzeul Literaturii. Deci dacă mi-am câștigat antipatii din această pricină, nu prea le merit. Am pus această condiție încă de la prima ediție când mi s-a cerut colaborarea, iar în toți acești cinci sau șase ani de când mă implic, m-am străduit să aduc la București poeți și scriitori străini, cum o mai făcusem deja pentru Festivalul „Ovidiu” de la Neptun sau pentru alte colocvii și întâlniri internaționale găzduite de alte orașe ale României. La unele ediții ale acestui FIPB chiar se menționa în program că selecția internă o fac organizatorii instituționali ai festivalului, deci MNLR. Dacă anul acesta precizarea a lipsit, nici n-am observat și nici nu am dat importanță detaliului. Explicație e simplă. După decenii de stat la Paris nu mai cunosc bine noile generații de poeți apărute în România. Aș comite involuntar tot felul de nedreptăți, deci nu îmi permit nicio „selecție”. Dar știu că organizatorii și-au propus să-i invite, pe rând, pe toți poeții români, din toate generațiile, fiindcă principala menire a evenimentului este tocmai facilitarea contactelor noastre cu restul lumii, după deceniile de izolare dincoace de faimosul zid. Iar din câte constat eu până acum, adică din numeroasele cereri externe care îmi parvin, cred că FIPB și-a fixat deja bine locul printre festivalurile internaționale de prestigiu. Dacă am avea o finanțare corespunzătoare, care să nu oscileze în funcție de capriciile electorale și administrative, chiar că am deveni un reper internațional inconturabil. Deduc asta îndeosebi din entuziasmul pentru poezia românească, modernă și contemporană, redescoperită miraculos mai cu seamă în spațiile de cultură hispanică. Vin acum din Perú, după recitaluri și mese rotunde pe care le-am avut la Arequipa și la Lima. Mulți poeții prezenți acolo subliniau importanța recentului premiu acordat Anei Blandiana în Spania, dar îmi vorbeau și de anvergura poeziei românești în general, tot mai intens tradusă. Nu-mi venea să cred… Iar în ce mă privește, faptul că prezența mea la Lima era semnalată în trei publicații cotidiene chiar mi se părea incredibil. Erau atât de generoși cu laudele poate și fiindcă mă prezentam în fața lor cu traducerea operei poetice complete a lui César Vallejo, poetul lor uriaș cât Anzii. Iată de ce sunt, mai degrabă, obișnuit să fiu tratat cu simpatie. Dacă indirect am vexat pe cineva din pricina festivalului bucureștean, fac imediat amendă onorabilă!

D.Ș.: Cum vi se pare starea actuală a poeziei române din perspectiva motivelor, a temelor, a inovației de limbaj în comparație cu poezia altor literaturi pe care le cunoașteți, dar și cu poezia românească de dinainte de 1989?

D.F.: E o teză de doctorat? Vast șantier… Dar să încerc niște simplificări. Temele care ne rețin pe fiecare în parte se modifică în interiorul nostru odată cu vârsta, iar cele oarecum mai grave ți se fixează treptat, târziu, poate tocmai atunci când tu devii tot mai insensibil la bănuiala că ai repeta teme deja bătute și de alții. Temele nu au importanță în sinea lor. Iar inovațiile de limbaj au viață scurtă după ce te-ai familiarizat cu atâtea inovații între timp îmbătrânite. Dacă te încăpățânezi să mai scrii poezie și după epuizarea primelor revoluții acneice personale, abia începi să știi că și temele și inovațiile de stil au nevoie de o justificare otologică, mai degrabă decât de una formală, stilistică. De exemplu: între eros și pornografie oscilăm aproape cu toții pe la începuturi, pipăind și disperarea mimetică și gama unor studiate atitudini ireverențioase traduse prin siluirea limbajului, deja practicate de predecesorii noștri – inclusiv prin minimalizarea importanței poeziei. Eu nu pot face comparații între generații autohtone și altele din afară. Important e că poeții români fixează bine, deja de câteva decenii, sub cotul lor pe masă, libertatea absolută de exprimare – miraculoasă și imensă dificultate câștigată. Altfel, nu există o ierarhie a temelor în funcție de așa-zisul lor prestigiu de moment, fixat de capriciile unor mode pasagere. Pe de altă parte, toate temele posibile au fost deja și vor mai fi solicitate; după cum și toate inovațiile de limbaj au fost deja aplicate și vor mai fi reinventate ca nou-nouțe (iar în acest domeniu poeții români au distrus temeinic limbajul poetic, de la Tzara la Gherasim Luca, trecând și prin generațiile pre și post-decembriste; după care nu puțini autori s-au mai potolit și au început să construiască nou din vechi – fiindcă trebuie să mai și afirmi câte ceva în viață, după ce n-ai făcut decât să negi și să sictirești!). Dar ar trebui să mă cam opresc.

„Starea” poeziei noastre pare să fie bună. Ca la tot omul sănătos, care tocmai atunci se apucă să moară… Dacă e să mai adaug ceva, ar fi ăst aspect: anume că poezia care nu are în lăuntrul ei un material dens, bine structurat, chiar și când o anumită structură internă nu se vede, dacă nu conține acea secretă justificare a propriei sale existențe, pe ansamblul textului respectiv, de fiecare dată, poezia se desface la traducere (dar și la lectură) și nu mai poți recompune nimic din viața ei. Când zic traducere, mă refer nu doar la transvazarea unor emoții dintr-o limbă în alta, ci vorbesc tocmai despre citirea poemului (cu glas mut sau răcnit, cum galopau anticii pe distihul elegiac, de pildă). Orice lectură e o traducere. Iar în miezul lecturii se recompune acel poem încă palpitând dinaintea întâlnirii lui cu limbajul, dacă el chiar era compus din misterioasele elemente ale unei autenticități urgente. Altfel zis, poemul nu există dacă nu există justificarea lui onestă. Simți repede, după o anumită deprindere cu lectură pe durata câtorva decenii, unde este poezie și unde se etalează dinaintea ochilor tăi doar text… Nimeni nu știe cum se face o bună poezie, dar după ani îndelungați de citit poezie, cam simți unde se zbate viața ei ascunsă sub litere spre deosebire de atâtea alte litere care nu ascund nimic dedesubt, decât poate un mic orgoliu auctorial nejustificat.

D.Ș.: Sunteți cunoscut și pentru traducerile dumneavoastră din literaturile franceză, portugheză, italiană și spaniolă. Cât de mult timp ați alocat aprofundării acestor limbi străine și în ce fel vă simțiți influențat în propriul scris de cunoașterea atât de intimă a universului literar tradus?

D.F.: Mă „alocam” cât puteam eu mai bine îmbrăcat în costum de schi într-o mansardă aproape înghețată pe strada bucureșteană Mecet, fericit însă că țineam în mână prima ediție portugheză proaspăt apărută din Cartea neliniștirii – postuma genială operă a lui Pessoa; iar un biet dicționar portughez/român din acele vremuri mai mult mă îndemna la reconstituiri etimologice personale pentru valorile multor cuvinte, fiindcă trebuia să mă bizui mai mult pe imaginație sau pe cunoștințele de la fostul meu curs universitar de Lingvistică romanică comparată (binecuvântați fie dascălii Clujului!), ca să pot înainta fără poticneli grave prin acele fastuoase fraze… Nu cred că aprofundezi limbi străine decât dacă îți dăruiești toate forțele descâlcirii și tălmăcirii unor mari texte din alte limbi. Procedezi, de fapt, la acea metodică înțelegere și însușire a respectivului text, adică te lași antrenat în lectura cea mai posesivă împreună cu care ți se relevă și farmecul acelei limbi străine, pe care o înveți și cu care te familiarizezi treptat tocmai fiindcă ai intersectat fluxul ei undeva în amonte la izvoarele ei cele mai proaspete. Firește că o pasionată conviețuire cu unele texte profunde îmbunătățește ceva și în propriul tău scris (dacă știi să păstrezi și o anumită prudentă distanță față de model). Știm de la Quevedo că tovărășia acelor „puține, însă docte cărți” ne îmbunătățește și pe noi (en la lección y estudios nos mejora!); nu e grav să fii influențat de maeștri, fiindcă nu poți fura de la ei nimic, întrucât orice pastișă se vede de la o poștă. Poți să tragi însă spre tine ceva din energia lor. În acest sens i-aș îndemna pe toți poeții să practice constant și traducerea unor confrați din alte limbi, căci momentul traducerii este un contact direct, de la suflet la suflet.

D.Ș.: Ca jurnalist la Radio France Internationale ați comentat situația politică internațională și evident că nici cea românească nu v-a fost/nu vă este străină. Cât de mult v-ați simțit afectat în starea interioară a scriitorului care sunteți prin această imersiune în politic?

D.F.: Ziaristul (mai cu seamă de radio) care am fost, uneori doar în sinea mea, fără angajament instituțional, dar din pasiune pentru palpitul cotidianului, și încercând să descâlcesc resorturile ascunse ale unor evenimente, a avut norocul să parcurgă analitic și să formuleze la cald, chiar cu nasul în evenimente, zvâcnirile și semnificațiile unei epoci istorice dense – înainte și după căderea Zidului Berlinez, dar și ciclul întreg al căderii dictaturilor europene, de la Revoluția Garoafelor în Portugalia până la prăbușirea dictaturii mediocre din România. Nu mai vreau să fiu acel ziarist, care de multe ori îl îmbrâncea pe scări pe poet! Și mai cu seamă nu aș mai vrea să fiu un ziarist de tip nou, foarte dependent de concernele care finanțează azi diferite platforme de informație, automat intrat în patul procustian al ratingului, ceea ce a transformat informația mai mult într-o valoare comercială decât într-o necesară comunicare spre omul obișnuit care are nevoie de acea informație, ca apoi să o prelucreze și să o interpreteze singur. Și nu mai vorbesc de pervertirea sinucigașă a aceste nobile îndeletniciri, munca de ziarist, prin faptul că tot novicele sau manipulatorul rău intenționat se poate transforma în jurnalist impostor pe rețelele sociale, de unde și marile confuzii și manipulări stratosferice în care au crescut deja noi generații. De aici, neîncrederea uriașă care blamează indistinct meseria și tagma acestor temerari, care, pe vremuri, mergeau până în prima linie a frontului ca să-și informeze cititorii sau ascultătorii. Iar cu televiziunea, ca platformă de informație, grav e faptul că în absența imaginilor, uneori imposibil de obținut, sau ținute sub cheie de tot felul de birouri de cenzori, un buletin de informații TV sec și foarte puțin nuanțat e mai râu decât un post de radio amator. Fiindcă informația serioasă se elaborează greu, din lipsă de timp și în absența perspectivei istorice.

D.Ș.: Până unde trebuie să meargă implicarea scriitorului în viața cetății?

D.F.: Nu văd vreo limită. Dar trebuie să îți alegi mijloacele care ți se potrivesc. Și trebuie să ai norocul de a te putea exprima liber. Dar să ai și forța de a ignora marea indiferență a celor care nu se angajează niciodată în sprijinul vreunei cauze, din prudență, din comoditate, din lașitate sau împiedicați de acel spirit negativist ce pe la noi funcționează mult mai mult decât am crede.

D.Ș.: Considerați că este un plus sau un minus alinierea ideologică a autorilor?

D.F.: În grupul de studenți clujeni care îndrăzniseră să viseze și chiar să facă revista Echinox, îmi amintesc foarte bine că, în acel an ’68, eu și cu prietenul meu Petru Poantă ne situam hotărâți de partea lui Camus (om de stânga să-i zicem pe linia umanist-socialismului clasic) și nu-l suportam nicidecum pe Sartre, care refuzase țâfnos Nobelul pentru Literatură, chipurile ca să nu fie transformat într-o „instituție” (evident că burgheză, din moment ce i-o acorda Suedia, nu URSSS-ul); individ cu nostalgia unui comunism exclusiv teoretic, maoisto-leninist, dar de consistență sorbonardă, care se cocoța ridicol pe butoaie de gazolină să-i îndemne pe studenții parizieni la dezinhibate violențe anarhice – ceea ce se și întâmplase în luna mai din același an, la Paris, spre totala noastră uluire de tineri români care nu pricepeau nimic. Mai apoi, au sosit și pe la Cluj niște studenți francezi, iar, din vorbă în vorbă, am ajuns și la tema comunismului, ca să constatăm noi că ei visau cai verzi pe pereți: adică un comunism cu deplină libertate de alegere, cu opulența evidentă a unei societăți de consum căreia nu-i găseau niciun cusur, cu aspre critici împotriva statului care ar fi trebuit să se ocupe de grijile fiecăruia în parte, cu aceeași libertate de mișcare și de inițiativă, dar fără nicio constrângere din partea instituțiilor (nu degeaba era interzis să se interzică!) – un fel de paternalism statal elegant și sensibil la toate marile cauze, de la lupta pentru pace la alungarea americanilor cu șuturi în fund de peste tot unde încercau să mai stăvilească extinderea militară și ideologică a Moscovei. O asemenea struțo-cămilă siberiană nu avea cum să existe. Cel puțin noi doi ne-am lecuit atunci de orice ideologie. Ne devenise clar că niciodată cuvintele sau realitățile iluzorii, sau conceptele fabricate în marile uzine de fum ale unor celebri ideologi (care erau, mai toți, niște politicieni frustrați) nu aveau același înțeles și nici nu desemnau strategii explicite odată trecute granițele spre alte culturi, sau în zone ce cunoscuseră o altă istorie. Practic, nu cred că există ideologii cu caracter universal. Și chiar dacă ar exista, odată pasate de ideolog omului politic sau militarului sau sacerdotului sau pedagogului de dincolo de graniță, ele se pretează la toate interpretările și abuzurile, cum bine știm din istorie. Iar mie, drept să spun, mi-e destulă literatura. Se zice c-ar fi murit poezia. Mai degrabă cred că agonizează ideologiile (deși metamorfozele unui neo-marxism universitar combinate cu celebrele french theory, care au stârnit atâta haos de politică corectă mai cu seamă în Marea Democrație yankee, s-ar părea că mă contrazic); dar internetul tocmai perfecționează marea ideologie a frivolității universale. Să-i așteptăm maturizarea…

Interviu realizat de Daniela Șontică