Ovidiu PECICAN: Imaginar și cercetare

Lucian Boia postulează o prezență covârșitoare a imaginarului. După el, „Imaginarul este omniprezent… Orice gând, orice proiect, orice acțiune posedă o dimensiune imaginară”[1]. Cu alte cuvinte, nici unul dintre aspectele vieții, nicio acțiune și niciun eveniment, mare sau mic, nu există fără a presupune o latură, o funcție, o fațetă legată de imaginar. Cu toate acestea, multă vreme chestiunea imaginarului a fost tratată mai degrabă rapsodic.

Preocuparea pentru imaginar a devenit o tendință artistică și culturală manifestă pentru prima oară în mod concertat în timpul romantismului. Eșecul napoleonian a marcat triumful tendinței de refugiere în imaginar, impuls compensator față de frustrarea social-politică din viața cotidiană a tinerilor dornici de afirmare dezlănțuită.

Mai apoi atenția față de imaginar și de puterile lui a revenit în atenție odată cu psihanaliza și cu intuiționismul bergsonian, către anul 1900. Cele două curente științifico-filosofice au catalizat interesul față de acest vast și misterios domeniu, indicând existența unui întreg „continent scufundat”, cel dintâi, și a uneia dintre „scurtăturile” care leagă de el zona lucidă, rațională a vieții. Dezvoltarea pe cont propriu a psihanalizei de către C.G. Jung, discipolul lui Freud, a adăugat încă o dimensiune: cea a explorării arhetipalului și a rolurilor și rosturilor arhetipurilor în viața omului.

Așa se face că, atunci când, după al doilea război mondial, Școala Analelor – cum s-a numit noua tendință istoriografică inaugurată încă din perioada interbelică de către istoricii Lucien Febvre și Marc Bloch – a propus o nouă abordare științifică, de astă dată dinspre istoriografie, a domeniului imaginarului, întemeindu-și cercetarea pe o metodologie specifică domeniului, terenul era deja pregătit, iar publicul specializat și cel nespecializat erau, de-acum, gata să întâmpine cu maxim interes explorările acestei zone „mitizate” a vieții.

Printe intelectualii români de marcă preocupările legate de imaginar au cunoscut recurența la Mircea Eliade, după cum o dovedesc însemnările din jurnalul lui de maturitate, din exil. La sfârșitul războiului, în octombrie 1945, el nota în jurnalul său: „Aș vrea să arăt (poate într-un eseu…) că imaginația constituie un instrument de cunoaștere, căci ne dezvăluie în chip inteligibil și coerent modurile realului”[2]. Notația este neechivocă: Eliade plănuia o posibilă abordare a imaginației înțelese nu ca abordare evazionistă a vieții insului, ca refuz al imediatului și al constrângerilor realului, ci tocmai ca instrument de cunoaștere, alături de simțuri, de inteligență, de rațiune, de intuiție ș.a.

Un deceniu mai târziu, același autor nota că „Va trebui să scriu într-o zi un lung studiu asupra «originilor» filosofiei; să arăt, adică, trecerea de la cunoașterea prin mituri și simboluri (așa cum e practicată în lumile arhaice) la filozofia sistematică”[3]. Cum se poate lesne înțelege, Eliade era tentat să caute originile filosofiei nu explorând genealogia ideilor filosofice și nici reconstituind activitatea filosofilor de început ai Helladei, ci metamorfoza, datorată unor schimbări de atitudine și de problematizare a lumii în gândirea omului antic grec, care a determinat abondonarea exprimării gândirii prin mit și simbol în favoarea trecerii la raționalitate și abstractizare și la practicarea ei cu metodă. O astfel de abordare putea ține, desigur, de istoria mentalităților și ar fi acompaniat, dacă s-ar fi întruchipat cu adevărat în vreo lucrare dusă la bun sfârșit, demersurile noii istorii franceze, în speță pe cele ale lui Paul Veyne (Au crezut vechii greci în miturile lor?) Ea ținea însă tot de istoria imaginarului, fie el și filosofic.

Asemenea precedente, precum este cel al lui Mircea Eliade, nu indică vreo emulație. Ele pot jalona însă un perimetru, nefiind probabil întâmplător că atât Eliade, cât și Lucian Boia, promotori ai unei reflecții asupra imaginarului, s-au format și au activat în perimetrul culturii române, chiar dacă ideile lor au găsit piețe culturale mai bine situate și mai cunoscute.

În ce-l privește pe Lucian Boia, el a reflectat la chestiunea imaginarului încă de la începutul anilor 1980. Astfel, în studiul lui despre Școala Analelor, el notifica prezența preocupărilor pentru imaginar în noua istorie franceză, unde „Miturile, credințele, reprezentările artistice și literare (cu un accent deosebit asupra culturii populare) își dau întâlnire”[4]. Pomenind în legătură cu explorările de acest fel numele lui G. Duby, Lucian Boia căuta sursele lor, identificându-le în interesul lui James George Frazer pentru mituri, în cercetările lui G. Dumézil referitoare la mitologia indo-europeană tripartită, alături de ele lucrările lui Mircea Eliade rămânând de referință. Pentru poveștile și basmele populare, referințele obligatorii erau formaliștii ruși, Mihail Bahtin și Vladimir Propp. Rămânând, deocamdată, la înregistrarea contribuțiilor franceze și a surselor teoretice care au jalonat teritoriul, istoricul român se dovedea, încă de pe atunci, un cunoscător al bibliografiei franceze de specialitate la zi.

Toate aceste lecturi, și altele, ulterioare, au intrat în dospirea intelectuală de mai târziu. Cu toate acestea, nici una dintre ele nu a fost o hotărâtoare pentru decantările la care avea să ajungă Lucian Boia. După cum declară peste ani, „Eu am mers independent, nu am imitat vreo structură franceză, însă lucrurile s-au potrivit și s-au alăturat”[5].

Trebuiau să mai treacă aproape două decenii până când istoricul să ajungă la teoretizări generale pe tema imaginarului. În 1998 Lucian Boia publica la editura Les Belles Lettres din Paris volumul programatic, de valoare teoretică, Pour une histoire de l’imaginaire, iar doi ani mai târziu apărea și traducerea lui în limba română, aducând posibilitatea dezbaterii și acasă. Volumul se dovedește unul de căpetenie în ansamblul operei lui Lucian Boia, propunând, nici mai mult, nici mai puțin, decât o teorie proprie a imaginarului ca atare, împreună cu o tratare a chestiunii – nodale pentru istoriografie – a unuia dintre subdomeniile sale de căpetenie, imaginarul istoric.

Apariția cărții pe piața franceză, unde problema imaginarului stârnise o faimoasă dispută între antropologul cultural Gilbert Durand și medievistul Jacques Le Goff, avea o semnificație deosebită[6]. Ea însemna propulsarea lui Lucian Boia pe piața științifică ce omologase preocupările în această privință. În pofida pașilor anteriori în direcția explorării imaginarului, făcuți atât de antropologie – mai ales cea literară –, cât și de istoriografie (în 1978 Evelyne Paltagean semnase articolul despre imaginar din enciclopedia Annales-elor), lipsea, totuși, o sistematizare și o cercetare de portanță teoretică adusă la zi în domeniu. Depășind marginalitatea culturală și pregătindu-și textul să apară direct pe piața științifică franceză, Lucian Boia participa, ca voce românească autorizată, la cultura europeană comună, exprimând concret aspirația științei românești de a ieși din marginalitate și de a intra în actualitate imediată cu toate posibilitățile ei.

Receptarea de care sa bucurat volumul în cercurile de specialitate nu a întârziat. Jean Borel nota, într-o recenzie succintă, dar precisă, că „Este pentru prima dată când un istoric încearcă să aranjeze într-o singură frescă diversitatea manifestărilor imaginarului care, spune el, este izvorul tuturor lucrurilor umane. … Autorul încearcă nu doar să degajeze structuri permanente, ci și să arate cum această permanență a structurilor și dinamicile lor proprii răspund, dacă nu unor reguli precise, în orice caz unei anumite logici. Imaginarul apare aici ca fiind motorul cel mai puternic al istoriei umane”[7].

Autorul își amintește că, în succesiunea intereselor lui profesionale și intelectuale, „M-am ocupat de istoriografie, iar apoi a venit imaginarul”[8]. Era o turnură care marca, dacă nu o etapă în afirmarea istoricului, în orice caz o schimbare semnificativă de interes pentru domeniile subiacente vastelor teritorii ale disciplinei istorice; unul deschis înnoirilor.

Fiind vorba despre un areal de cercetare în plină emergență, posibilitatea de a articula o părere proprie fără a întâlni ca obstacole opinii preexistente era un avantaj. După cum mărturisește Lucian Boia, „Eu mi-am făcut singur ucenicia în imaginar, nu cunoşteam nici măcar lucrarea lui Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, care avea să fie tradusă în româneşte tot cam în perioada respectivă”[9]. Lucrurile au avansat deci treptat, prin tatonări și prin descoperire: „Pur şi simplu am descoperit, pas cu pas, singur, un domeniu al istoriei care îmi prezentase până atunci o serie de necunoscute”[10]. Practic, înainte de a încerca să avanseze pe liniamentele teoretice ale chestiunii imaginarului, Lucian Boia a întreprins o serie de sondaje specifice. Prima carte publicată de el în legătură cu subiectul a fost Das Jahrhundert der Marsianer, volum scris în colaborare cu Helga Abret, și apărut la München, în 1984. Continuarea manifestării interesului în direcția respectivă a fost un alt volum, scris, de astă dată, pe cont propriu, L’Exploration imaginaire de l’espace (tipărit la Paris, în 1987). În fine, în 1992 apărea – tot în „orașul-lumină” – La fin du monde. Une histoire sans fin.

Mai exista un aspect care aducea domeniul mai la îndemână: „Nu trebuie să mergi în arhive ca să cercetezi imaginarul”[11]. În schimb, bibliotecile se cuveneau cercetate sistematic pentru desfolierea documentației referitoare la un subiect sau altul; ceea ce Lucian Boia a și făcut.

Problema se constituia pe măsura înaintării și nu avea pentru autor nimic tezist sau dogmatic: „Nu mă interesa imaginarul în sine. Era evident că mă ocup de imaginar, dar nu m-am gândit la imaginar ca la un domeniu cu anume reguli, pur şi simplu am făcut empiric cercetarea asta…”[12] De aceea, așa cum se poate vedea și din succesiunea titlurilor de mai sus, Lucian Boia a mers de la istoria imaginarului referitor la marțieni înspre cea a imaginarului explorării spațiului și a comutat către imaginarul escatologic.

Lucian Boia s-a interesat, atunci când acest lucru a devenit posibil, de situația cercetărilor despre imaginar din Occident („… după 1990 am intrat în legătură cu centrele de cercetare a imaginarului din Franța”[13].) Concluzia acestor incursiuni în mediile specializate a fost că „… Aceste centre nu prea au istorici printre colaboratorii lor”[14]. În fond, faptul constituia o șansă pentru cel care voia să se aventureze pe calea scrierii unei istorii a imaginarului.

Căderea vechiului regim și înlocuirea dictaturii cu o formulă politică mai permisivă a îngăduit nu doar contactele nestingherite cu Apusul. „Odată ce am scăpat de comunism am înţeles să mă exprim şi să scriu în deplină libertate. Venise, în sfârşit, vremea când puteam să-mi fac cărţile pe care doream să le fac”[15]. Dar apăruse și posibilitatea de a întemeia instituții. Așa a fost cazul Centrului de Istorie a Imaginarului înființat în 1993 în cadrul Facultății de Istorie a Universității bucureștene, unde s-au organizat colocvii de specialitate pentru explorarea miturilor istorice românești în general și a celor comuniste în particular. Au rezultat din această activitate două volume coordonate de istoric și scoase la Editura Universității: Miturile istorice românești (1995), 12 cu studii semnate de 6 studenți și doi cercetători (Mirela–Luminița Murgescu și profesorul Boia însuși) și Miturile comunismului românesc (1995)[16], cu nume și cu contribuții sonore (Zoe Petre, Eugen Negrici, Adrian Cioroianu, Petru Guran ș.a.). Primul titlu a prefațat marele succes de autor al studiului Istorie și mit în conștiința românească (1997). Al doilea urma să fie continuat printr-un volum secund, apărut în 1997, ambele părți ale dipticului de studii colective prefațând explorarea de autor Mitologia științifică a comunismului (București, 1999).

Nu sunt multe cazurile fericite în care munca la catedră și în echipa de cercetare alcătuită din studenți și tineri cercetători cu statut profesional deja angajat debușează în volume cu tematici convergente și, în plus, în cercetări duse la bun sfârșit și în nume propriu. Datele de mai sus evidențiază însă că Lucian Boia a știut pune în operă un asemenea dublu succes, dând relief științific nu numai unui efort explorativ personal, ci și unuia de echipă. Cel puțin câțiva dintre tinerii colegi asociați pe atunci respectivelor strădanii au devenit nume cunoscute în domeniu (Mirela–Luminița Murgescu și Adrian Cioroianu).

Dar acest rezultat era și pasul către care pare să fi dus în mod firesc, treptat, o întreagă evoluție în carieră. După cum își amintește Lucian Boia, „În anii 80, pe de o parte, mă ocupam de istoriografie și, pe de altă parte, de marțieni sau de sfârșitul lumii”[17]. Preocupările pentru înțelegerea și reconstituirea resorturilor, a perspectivelor și a tuturor detaliilor legate de munca istoricului, caracteristice terenului istoriei istoriografiei, și cele vizând imaginarul științifico-fantastic, așadar modul de închipuire a alterității extratereste, au cunoscut la un moment dat un punct de convergență. De aceea, declarația că „Dacă nu aș fi făcut cartea cu marțienii nu cred că aș fi ajuns la miturile istorice românești”[18] nu trebuie să mire, în pofida aerului de butadă al formulării.

Nu este însă mai puțin adevărat că exista, în cazul istoricului, o întreagă aversiune – mărturisită clar ulterior – față de comunism[19]. În plus, anii 1990 au fost ani de eliberare revoluționară de totalitarismul roșu, când lumea aștepta cu anxietate și, totodată, cu nerăbdare analizele științifice care să probeze sentimentul tuturor adepților schimbării: că fosta orânduire fusese nocivă, rău gândită și prost pusă în practică.

Motivele pentru care a ajuns Lucian Boia la analiza miturilor naționale și a celor comuniste, ambele zone fiind „sensibile”, când nu tabuizate de-a dreptul, sunt deci de mai multe feluri, dar convergente. În fapt, istoricul se menținea în sfera de interese profesionale în care îl aduseseră împrejurările din deceniul anterior: investigarea imaginarului. Schimba doar orientarea fasciculului de lumină, venind dinspre zone mai exotice și mai populare de interes către altele, mai „fierbinți” și mai amenințătoare. În optica retrospectivă a istoricului, s-a mai petrecut însă un fenomen – de natură subiectivă – care a condus la dezvoltările ulterioare: „Fuziunea dintre istorie, reprezentările istoriei și imaginarul de care deja mă ocupam de ani de zile s-a produs în mod firesc și astfel am ajuns la mitologiile istorice și, în primul rând, la miturile istorice românești”[20].

Nu s-ar putea spune că apariția volumelor colective alcătuite sub coordonarea lui Lucian Boia și tipărite la Editura Universității bucureștene – așadar într-o editură fără difuzare de masă, prin sistemul librăriilor – a trecut neobservată. Dimpotrivă, prezența respectivelor contribuții în circuitul cultural al momentului a stârnit un interes viu, manifestat la unii prin elogii, iar la alții prin reacții irascibile, de enervare[21].

_____________________________

[1] Ibidem, p. 26.

[2] Mircea Eliade, Jurnal, I, ed. de Mircea Handoca, București, Ed. Humanitas, 1993, p. 58, însemnare din 2 octombrie 1945.

[3] Ibidem, p. 264, însemnare din 14 iulie 1954.

[4] Lucian Boia, „Istoria mentalităților (cu privire specială asupra școlii de la «Annales»)”, în Revista de Istorie, t. 35, nr. 5, mai 1980, p. 949.

[5] Idem, Istoriile mele, ed.cit., p. 148.

[6] Ibidem, p. 146: „… cel care a teoretizat și a scris foarte mult în zona asta, Jacques Le Goff. Iar cei doi, Gilbert Durand și Jacques Le Goff, sunt cele două figuri antitetice ale imaginarului. Pentru Gilbert Durand, istoria nu există. El mizează exclusiv pe forța și constanța arhetipurilor, ce se petrece în evoluția istoriei nu este foarte semnificativ, în timp ce, pentru Jacques Le Goff, arhetipurile sunt o bazaconie”.

[7] Jean Borel, [Lucian Boia, Pour une histoire de l’imaginaire (Collection Vérité des mythes), 1998], Revue des Sciences Religieuses, an. 1999, t. 73, fascicula 3, p. 394.

[8] Lucian Boia, Istoriile mele, ed.cit., p. 185. Idem, Explorarea imaginară a spațiului, ed. cit., p. 5: „M-am deprins cu imaginarul în compania unor personaje din spațiu”.

[9] Ibidem, p. 90. La p. 150, el își situează propriul demers după cum urmează: „Îmi place să cred că am mers pe o linie mediană, la egală distanță de cele două extreme, adică de extrema Gilbert Durand și de extrema Jacques Le Goff”. Tot acolo el adaugă: „… pentru mine există și arhetipurile, dar și istoria care mereu modifică, adică îmbogățește, complică sau simplifică lucrurile. Există niște permanențe ale istoriei în ceea ce privește imaginarul: din preistorie și până astăzi, omul e fundamental același. E același și nu e același… […] De fapt, te scalzi întotdeauna în același râu și, totodată, nu te scalzi niciodată în același râu. Eu nu văd aici o contradicție, văd doar o complementaritate între permanența arhetipurilor sau, dacă nu ne place să le numim arhetipuri, fiindcă asta îl supără foarte tare pe Jacques Le Goff, să le zicem modele fundamentale și durabile, și cursul nesfârșit al istoriei”.

[10] Ibidem, p. 91.

[11] Ibidem, p. 185.

[12] Ibidem, p. 90.

[13] Ibidem, p. 146.

[14] Ibidem, p. 146.

[15] Ibidem, p. 113.

[16] Ibidem, p. 119.

[17] Ibidem, p. 118.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem, p. 55: „M-am născut şi am crescut într-o familie … unde atitudinea faţă de comunism a fost cât se poate de clară şi de fermă. Ceea ce numeau comuniştii francezi cândva, cu dispreţ, un anticomunism primar”. Ibidem, p. 56:

[20] Ibidem, p. 119.

[21] Ibidem, p. 119: „Cărțile au fost atunci foarte atacate. Bine, și apreciate de unii, dar violent criticate de alții. Cuvântul «criticat» e ușor, mai bine zis atacate cu reavoință dinspre partea conservatoare și naționalistă. Cum e posibil să spui că marile personalități sau evenimente din trecutul glorios al poporului român ar fi mitologizate, adică ele nu ar fi chiar adevărate?”