Adrian Popescu – Poeme

În orice oraș

În orice oraş m-aşteapt-o biserică,
Zveltă sau arcuindu-se sferică,
Unora le ştiu orarul fără greş,
Celor mici cheia ascunsă sub preş.
Celor de lângă mare le iubesc
Mozaicul bizantin, cosmatesc,
Altora vitraliile, gardul de laur,
Celor dintre coline retablul de aur.
Celor din Alpi, albe ca lumânările,
Arzând printre gheţuri, intrările
În stânca spre care duc scările.

Blaga plecând

Când el plecă, plecau în cete
penații casei și-l urmau și larii,
ca pe Ulise, câinii lui fideli,
cine fusese ultimul de-acolo,
care l-a prins încă în viață?
„Din mine simt cum cresc stejari!”
l-au auzit șoptind cu greu, la urmă,
cu glasul lui profund, ce adună
cu lira lui prea risipita turmă
de oi din plaiuri. Îl iubea Apollo.
Și graurii în stol și nevăzute cete.

Iar focul sacru pâlpâind îl văd,
agonizând în strămoșeasca vatră,
sau e doar ledul din perete?
Noi stăm la căpătâiul unui muribund,
acuma înainte de prăpăd?
Nu vreun sicriu de lemn, un sarcofag
i-ar fi mai potrivit poetului, din piatră,
ca unui senator roman.
Iar masca mortuară i-o luară greu
parcă temându-se de faima lui.

Grădina Botanică

Grădina de pe deal cu cactuși sau lămâi,
Cu palmieri în sere mi-a răsfățat pruncia.
Copil eram cu alții, știi, locuiam la Clinici
unde în mai murea tăcut poetul Blaga.
O, biblicii smochini, solarii dulcii finici,
Acolo în grădină, copilul i-a văzut întâi.
Memorie, învie trecutul meu și bucuria
Acelui glas ce își recită singur seara saga.

Faustina

Soră polacă, sprintenă
precum rânduneaua,
în negru funebru şi-n neaua
rochiei de nuntit cu Împăratul,
eşti fără prihană,
ai nume de împărăteasă romană.
Staul de casă umilă, săracă.
Plângi şi bucură-te, soră polacă.
Frigul din iarnă şi frigul morţii
sunt gemeni?
Faustina, simţi Betleemul
la tine în oase?
Golgota o simţi?
Cu ce o asemeni?
Pătrimea de sânge polac
din mine,
ca marea sub lună se umflă,
cosmic aluat sub drojdia bună.

Tabga

La Tabga, doi peşti săturau mulţimea
şi cinci pâini de orz prin mâinile Domnului,
noi, pelerini de vârsta a treia, conduşi de Leul
lui Marcu,sau de îngerul lui Ioan, nu ştiu,
noi, deveniţi copii după două zile,
întindem pe o piatră la Tabga
un şervet, iar pe ele cinci pâinişoare
luate de la break-fast.
Ce să vezi? Le rupem şi le împărţim
la toţi,apoi celor din alte grupuri, japonezi,
sau columbieni. Nu numai că ne ajung
dar mai rămân firimituri
şi pentru drepnele negre (apus apus)
care se rotesc ţipând,
un fel de rândunici ale Mediteranei,
vârtej imemorial care nu se linişteşte
de mii de ani, mereu spiralat, neodihnit,
ce caută crăpăturile din zidurile milenare