Gabrielle DANOUX – Ion PILLAT

 

Din Samisen

Munte Fuji, munte Fuji,
Peste tine zboară norii –
Berze albe, berze negre,
Cu aripile întinse.

Mi se cerne lin iubirea
Pe cărări la Kumamoto.
La Kitzumo rânduri-rânduri
Vântu-mi ninge tot trecutul.

– Samisen cu două coarde,
Tremurând te-ating și tremuri:
Strună veche, suflet tânăr,
Laolaltă ni se frâng.

 

Casa amintirii

E casa amintirii o casă cu pridvor,
Cu bârne şi chilimuri pe încăperi zidite,
În drumul către dânsa ţin strajă dreapta plopii,
Şi în pereţi icoane de morţi bătrâni veghează:
Strămoşi din altă vreme de cari, uitând de jocuri,
Copii, ne-apropiarăm privind cu ce sfială
La feţele lor şterse de sfinţi în mânăstiri.
În casa amintirii nu-i astăzi şi nu-i ieri,
Căci orologiul vremii a încetat să bată,
Şi clipa netrăită a îngheţat pe el.
Dar prin iatac adesea te-apucă şi te fură
Miresmele cosite cu florile de fân
Păstrate sub răcoarea pânzetului de in.
Şi, seara, pe divane în liniştite-odăi
Tot mai pogoară cântec şi zumzăit de strună
Ca de pe alăuta plăpândelor visări,
Când, în apus de soare şi răsărit de lună,
Simţim zădărnicia întâilor uitări,
Rămân aceleaşi toate, şi somnul fără zbucium
Îl dorm sub coperişul aceluiaşi trecut.
Stafie, trece gândul prin casa mea străveche
Sub raza călăuză a visului tăcut…
Şi închizând în urmă odăile străine,
M-am dus, m-am dus în lume, cu-atâţia morţi în mine.

 

Baba Vișa

Sunt manca morţilor din sat – mă cheamă
Doar ei să le spăl trupul, n-am copii.
De faţa lor adevărată nu mi-e teamă –
Cu mâna mea pe rând îi primenii.
Le fac colivă şi-i veghez la noapte
Când primul somn le e aşa stângaci…
Vezi – să n-o spui – ei tot mă strigă-n şoapte,
Cu silă îi adorm ca pe sugaci.

 

Niciun catarg

Nici-un catarg.
Valuri se sparg
Pe dună.
Pe-al mării larg
Nici-un catarg.

Pe-al zării gol
Pescarii-n stol
Răsară.
Să dea ocol
Pe-al zării gol.

Țipând mereu,
Cu zborul greu
Să piară…
Prin somnul meu
Țipând mereu.

Să văd în vis
Pe cer deschis
Prin gene
– Tainic trimis–
Să văd în vis

Steaua Hesper
Urcând pe cer
Alene.
Pe-adâncul cer
Steaua Hesper.

 

Vlad plugarul

Sunt un plugar, mă cheamă Vlad Nicoară;
Am faţă aspră şi tăiată-n lemn,
De satul meu mă leagă strâns o sfoară
De ţarină şi sapa mea de lemn.
Eu nu cunosc sub cer decât pământul
Mai negru ca o pâine de secară.
Dă-mi, Doamne, să-mi calească legământul
Un plug, doi boi şi braţul care ară.

 

Toaca

Pe curtea mănăstirii îmi deschid,
Ca peste visul sufletului, geamul.
Tăcerea e de piatră: un molid
Şi-a-ncremenit în luna plină ramul.

Biserica de bârne s-a-nchinat
La steaua cea dintâi, ca la icoană.
Un înger ca un nor îndepărtat,
Proptit de munţi se roagă alb în strană.

Ce-i om s-a stins – ce-i sunet a murit
Trăieşte numai schitul şi copacul.
Tăcerea cerului a ţintuit
Cu stele grele de oţel copacul

Dar clar o picătură a căzut,
Spărgând oglinda timpului în două –
Şi-ascult în piept şi-aud în schitul mut
Mărgăritarele cum plouă.

E toaca ta! A început să bată
Sub cer, prelung, cu inima deodată.

 

Lanterna magică

Pe-omătul nepătat de pe cearceaf,
În umbra ce se-ncheagă în odaie,
A tresărit lumina ca un praf
Când şi-a deschis pupila ei bălaie.

Lanterna magică, privind pieziş,
C-un singur ochi în frunte, ca-n poveste –
Şi glasuri de copii în luminiş
De râs curat, ţâşniră fără veste.

Acolo unde-a fost doar scrumul şters,
Răsare-o lume veche şi ciudată.
Scufiţei Roşii-i ard obrajii-n mers,
O vezi zorind spre casa de-altădată.

Spre casa albă şi cu nalbă-n prag
În care o aşteaptă blând bunica –
Prin fumul vremii, prin trecutul drag,
Mai stau privind cum piere lin fetica.

Zadarnic cerc zăvorul ferecat
Pe care tot copilul îl descuie…
Prin vremi Scufiţa Roşie-a plecat
Şi lupul sur mai stă pe cărăruie.

 

Păstor ionian

Pe plajă-n arc de soare, unde marea
Cu val rotund de mii de ani a stat,
Îi văd, lungit pe-o rână, doar spinarea
Și trupul gol în bronz turnat.

Din naiul dus la gură, apriline
Chemări se pierd cu sunet de izvor.
Pasc capre pe uscatele coline
De piatră sub azur dogoritor.

Și vremea a încremenit sculptată,
Dar trunchiul unui pin a tresărit,
Sub coajă dezvelind un piept de fată
Și un suspin cu plâns înăbușit.

Pe când în marea limpede, în care
Prin scoici și alge peștii fug și vin,
Misterios din umbre vii răsare
Un zeu tăcut, ca un delfin.