
Ioan Es. POP: POEME
ca o amară, mare pasăre marină,
nenorocul plutește peste căminele de nefamiliști
din strada oltețului 15.
aici nu stau decât doar cei ca noi. aici
viața se bea și moartea se uită.
am angajat, nene, doi de la camera 24, se
roagă pentru noi zi și noapte, o să
fim precis iertați, pu-
tem bea în continuare.
ne trezim într-o zi vii și nu știm ce-i cu noi
și zicem la ce și ei zic mâine-poimâine aveți
prima înfățișare, trebuie să vă pregătiți să vorbiți,
aveți grijă ce spuneți, tot ce spuneți este în
defavoarea voastră, aici este ieudul oriunde ați
fugi este ieudul.
batem în uși să ne deschidă să ne
lase să ieșim, dar cei de dincolo nu ne aud și
bat și ei în uși să-i deschidem să iasă
și când se deschide dăm tot peste noi
dar nu ne luăm în seamă și zicem noi vrem să ieșim
și ei zic vrem să intrăm, nu luați cu voi ușa,
n-o să avem ce descuia la ieșire,
o să rămână gol în perete,
n-o să avem pe unde ieși.
la zece ani mi-au cumpărat primii pantofi.
erau lungi și galbeni ca niște sicrie.
nu i-am purtat niciodată. m-au pedepsit
mulți ani pentru asta. n-am mai râs de atunci.
mâna mea a început să scrie.
sînt un bărbat singur. nu-i nici o mîndrie în asta. doar sînt
hoarde de nefericiți care umblă și caută
alți nefericiți – numai că între nefericiți și nefericiți
sînt mari praguri de nefericire,
unii au bani mulți, alții au speranțe
deșarte – nu există doar nefericiți
de-un singur fel.
iar cînd, totuși, se unesc,
nefericiții fac revoluții, după care
li se ia totul.
fericite sunt țările care nu există
și popoarele care nu se vor naște.
om singur lângă om singur.
așa se-ncheie păcile și bătăliile.

