Laura DRAGOMIR: Virgil Mihaiu – sub fascinaţia lui F. Scott Fitzgerald

– Stimate domnule Virgil Mihaiu, având în vedere nenumăratele proiecte și colaborări la ca- re ați lucrat şi în care aţi fost implicat, cum reușiți să rămâneți diferit fără a fi distant?

– Mi-e dificil să dau răspunsuri univoce. Cu atât mai mult, atunci când întrebările manifestă o vădită predilecție pentru echivoc. Convins fiind de unicitatea ființei umane, nu mi se pare că salvgardarea identității mele ar presupune izolarea. Atâta doar că scurtimea prezenței noastre pe lumea asta ne obligă să fim selectivi în privința celor cu care interacționăm. Parafrazând cunoscu- tul adagiu, aș prefera să nu-mi pierd viața din ca- uza propriei delicateți. Asta ține probabil și de un instinct quasi-diplomatic, mai mult sau mai puțin prezent printre intelectuali. Ca simplă strategie de supraviețuire, încerc să-mi șterg din memorie traumele cauzate de abominabila „distanțare socială” impusă globalmente începând din 2020. Așadar, dacă se vrea distrugerea a ceea ce omenirea a edificat cu infinit-incomensurabile sacrificii (primordialmente în plan cultural, dar și în cel al raporturilor interumane), moartea nu mai pare inflicțiune, ci poate fi percepută ca grațiere.

– Proveniți dintr-o familie irepetabilă în peisajul cultural al Clujului. Unii ar spune că traseul intelectual ulterior a avut o adecvată formă de a începe. Vi s-a repetat că trebuie să fiți/ că sunteți precum cei ai casei?

– După șapte decenii de viață, sunt încredințat că respectivul traseu intelectual a beneficiat de un mediu familial ireproșabil, asigurat de părinții mei – Lucreția, profesoară de muzică, și  Virgil, medic de vocație. Nu-mi amintesc să fi existat insuportabile constrângeri, impuse mie de către dânșii. În plus, pare-mi-se că în situațiile limită fui ajutat de imponderabilele intervenții angelice ale fratelui decedat la naștere. Dacă ar fi rămas printre cei vii, el ar fi completat triumviratul botezat de părinții noștri cu numele exponențiale ale poeților latini – Virgil, Horațiu și Ovidiu (dar soarta vru să supraviețuim doar primii doi). O emisiune TVR de Eugenia Vodă mi-a confirmat că experiența fratelui decedat acționând asemenea unui înger au trăit-o și alții: ajuns aproape la etatea centenară, reputatul om de teatru Radu Beligan mărturisea public că, în cele mai dificile încercări ale vieții, resimțise o susținere quasi-palpabilă din partea unui frate mai mare, mort în copilărie.
De asemenea, ca element crucial pentru împlinirea aspirațiunilor mele creative, nu poate fi ignorat aportul mediului culturalmente privilegiant din capitala provinciei române Transilvania.

– Oricine, citind despre viața dumneavoastră, poate spune că a fost una cu garanții: părinți, familie, mediu. O viață în care, teoretic, puține lucruri ar fi putut să meargă rău. Ar fi fost suficient, poate, să nu renegați. Și totuși, de ce a forțat de atâtea ori Virgil Mihaiu?

– Menționatele garanții nu excludeau pericolele inerente oricărei existențe de pe Terra. Cu atât mai abitir, când te naști într-un sistem totalitar, traversezi câteva oaze de libertate, iar apoi constați că omenirea recade sub tirania farselor tragice. Nu am memoria citatelor, dar mi-amintesc că Eugen Ionescu definea undeva istoria ca teatru de joasă speță. Ce-i mai rămâne spiritului creator în asemenea circumstanțe, decât să-și forțeze destinul? Cam astfel aș justifica utilizarea verbului de la finele întrebării dvs. Așadar, cum s-ar zice, Dumnezeu îți dă, dar dacă nu te lupți tu însuți pentru împlinirea propriilor aspirații, riști să (te) pierzi.

– Există o identitate implicită. Ce e reprezentativ pentru Virgil Mihaiu?

– Întrebarea e pe cât de vagă, pe atât de vastă. Ca atare, îi invit pe potențialii interesați să-mi cerceteze scrierile. Pentru a evita risipirea propriilor energii, ar putea consulta volumele mele cu caracter sintetic: în materie de poezie, Blânde jazzografii de Școală Transilvană, o anto- logie de autor reunind creații dintre anii 1970 – 2020 (ed. Școala Ardeleană, Cluj, 2021) și volumul de eseuri pe teme jazzologice, Jazz Contextele mele (ed. Junimea, Iași, 2022).

– Cum s-a ajuns ca „opțiunea de viață pentru jazz” a lui Virgil Mihaiu să se concretizeze și printr-un doctorat (apărut, în versiune editorială, sub titlul Between the Jazz Age and Postmodernism: F. Scott Fitzgerald, ed. Universității de Vest, Timișoara, 2003)?

– Judecând retrospectiv, opțiunea mea pentru o asemenea temă a depins de doi factori principali: o intuitivitate exacerbată față de tot ceea ce ține de jazz și de conexiunile sale cu alte arte (îndeosebi literatura), dar și o anume predestinare, pe care eu o explic prin discreta intervenție a Providenței. De altminteri, dacă nu mi-aș fi verificat capacitatea de a intui valorile, n-aș mai fi perseverat pe calea plină de asperități a cercetărilor întru jazzologie („per aspera ad astra”…). Providențiale fură întâlnirile cu persoane ce au acționat (reiau ideea) asemenea unor îngeri protectori, veghind asupra începuturilor mele în critica de jazz. Asta s-a întâmplat la doar câțiva ani după siniștri ani postbelici, când pasiunea pentru muzica afro-americană putea avea grave consecințe. Evoc aci, din nou, „protecția” oferită de Florian Lungu, care susținuse publicarea eseurilor mele în paginile Jazz ale revistei Transilvania – girate de Nicolae Ionescu. Profesorul Ionescu era, totodată, spiritus rector al inestimabilelor Festivaluri de Jazz de la Sibiu, pe care le-a organizat din 1974 până la moartea sa prematură în 1991.

În prealabil însă, deja din timpul studenției, fusesem fascinat de componenta jazzistică a vieții și operei lui F. Scott Fitzgerald. Din câte îmi amintesc, vechiul meu amic din copilărie Viorel Mureșan mi-a dat adresa faimosului Institute for Scientific Information din Philadelphia. Tot Vio mi-a sugerat să solicit din partea I.S.I. eventuale ajutoare bibliografice pentru lucrarea de diplomă, pe care o anvizajam ca o posibilă fază preliminară a celei de doctorat: un condensat studiu dedicat lui Fitzgerald, scriitorul american care definise epoca imediat ulterioară primei conflagrații mondiale drept the Jazz Age. Bunul Dumnezeu vru ca persoana care mi-a răspuns să fie Ann Kay Buki, o jună studioasă, angajată pe post de cercetătoare la acea instituție. În mod surprinzător, deși libertatea de mișcare a românilor fusese quasi-compromisă de imitațiile scorniceștene după macabrul model nord-coreean, relația de colaborare pe linie academică dintre mi- ne și Ann a înflorit. Primeam din partea ei pa- chete întregi cu copii xerox după cele mai noi articole de fitzgeraldistică. Unica posibilitate de a mă revanșa era să public câte-un eseu dedicat lui F.S.F. în presa culturală de limbă română – o ramură de-a dreptul prosperă a vieții noastre spirituale, sfidând ingerințele cenzurii. Asemenea texte ample apăruseră în Steaua și România literară (ba chiar, în aceasta din urmă reușisem să public și o cuprinzătoare cronică despre frumosul volum dedicat de însăși Ann Kay Buki lui Lewis Caroll – presupun că o prelucrare a propriilor ei studii doctorale). Grație generozității și lealității amicale manifestate de Ann, colecția mea fitzgeraldiană creștea constant. Pe lângă amintitele studii extrase din revistele de specialitate, pachetele conțineau din ce în ce mai multe volume din operele lui Fitzgerald, precum și numeroase culegeri de critică (preponderent anglo-saxone) dedicate fascinantului autor. Mai mult decât atât, Ann îmi făcuse un abonament la publicația de referință a jazzului mondial – mensualul Down Beat, fondat în 1934. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că, în 2001, aveam să devin primul jazzolog central-est-european cooptat în selectul colegiu internațional al respectivei redacții. (Am verificat în caseta redacțională a numărului pe luna iunie 2020 și – în afară de nenumărații critici din diverse zone ale USA – sunt consemnați acolo doar opt reprezentanți ai altor țări, inclusiv semnatarul rândurilor de față; spre comparație, la Jazz Forum-ul editat de Federația Internațională de Jazz la Varșovia aveam colegi din vreo 40 de națiuni). Evident, donațiile amicale venite de la Ann au fost chintesențiale pentru elaborarea lucrării de doctorat – o abordare interdisciplinară a biobibliografiei lui Fitzgerald. Dar în demersul meu am beneficiat și de solidaritatea intelectuală oferită de doi redutabili experți români în domeniul literaturii anglo-saxone: profesorul și prodigiosul traducător Virgil Stanciu, conducătorul științific al doctoratului meu, și Mircea Mihăieș, briantisimul literat, ex-director adjunct al ICR, redactor-șef al revistei timișorene Orizont și erudit analist al operei lui James Joyce. Asemenea inestimabile manifestări de comprehensiune și susținere mi-au amplificat sfera de acțiune: am devenit membru onorific al Asociației F. Scott Fitzgerald cu sediul la New York (coordonatoare: doamna Ruth Prigozy) și avui onoarea să particip la congresele internaționale organizate sub această egidă în perioada 2000-2005, inclusiv să moderez secțiunea interdisciplinară a ediției desfășurate la Hofstra University din New York în 2004. Tot pe aceeași linie, am fost invitat de editoarea Linda C. Stanley să mă număr printre coautorii volumului The Foreign Critical Reputation of F. Scott Fitzgerald, 1980-2000, Greenwood Press, Westport USA, 2004, ca autor al capitolului despre receptarea operei lui Fitzgerald în spațiul literar românesc.

– Pentru un om care a obținut atâtea lucruri, v-a mai rămas din inocența celui care încă dă importanță?

– Inocența de a crede că se mai poate spera în redempțiunea prin creație – ca antidot al destrucțiunii manifeste sau insidioase! Virgil Mihaiu este bine cunoscut publicului din postura de cronicar a ceea ce înseamnă fenomenul jazz în cultura noastră, dar în acelaşi timp nu putem trece cu vederea multiplele vocaţii pe care le manifestă la modul superlativ: poezie, eseistică, diplomație, profesorat academic etc. În interviul de faţă am încercat să surprind un altfel de portret al omului de cultură Virgil Mihaiu.