Poezia din piatră şi clopot – Ion Holban

Elaborată, cu o structură atent articulată, poezia din cea mai recentă carte a lui Cassian Maria Spiridon, Pietre albe pietre negre pietre roşii… (ECREDU, 2022), asumă, faţă de volumele anterioare, două simboluri noi, piatra şi clopotul, explorând, totodată, teme „vechi”, precum erosul, jurnalul liric de călătorie, gâlceava trupului cu sufletul, nostalgia înaltului şi „glasul tribului” din spaţiul identitar de pe „platoul înalt al copilăriei”, prezente, mai ales, în cărţile ultimului deceniu, Poeme în balans, Dintr-o haltă părăsită sau Între două lumi. Plecând chiar de la titlul oarecum surprinzător al cărţii, Cassian Maria Spiridon arată, în Pietre albe pietre negre pietre roşii…, un fel de litolatrie lirică originală, imaginând universul viu al pietrelor, de la aceea de hotar, la piatra tombală de pe mormîntul poetului de la Ravenna, piatra „dăruită de Sisif Ostenitorul”, pe care, asemeni lui Iacob, odihneşte şi priveşte la „heruvimii cei bogaţi în aripi” stâncile pe care se arată „miresele în flăcări”, în drum spre Hordou, la Casa Poetului: „Pietrele naturale ridicate (stâncile, vârfurile munților) sau cele înălţate de mâna omului (coloanele, menhirele, dolmenele etc.), ne învaţă Ivan Evseev în Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale, se avântă spre cer sunt asociate Coloanei Cerului (Axis Mundi). Asemenea pietre semni¬ficau o prezenţă divină, erau sedii sau întruchipări litomorfe ale unor zei şi strămoşi mitici. Litolatria – adorarea pietrelor sacre – este una din formele religiei arha-ice, răspândită pe toate conti¬nentele lumii”. Co-loană a Cerului, pietrele ridicate de mâna poetului se asociază poeziei înseşi: „pietre negre/ pes-te pietre negre/ peste pietre albe/ peste pietre roşii/ peste vieţile/ şi peste toa¬te morţile/ se înalţă/ se ridică movilă/ întunecă zarea/ călca-tă de valuri/ fără istorie„. Formă a unui univers elementar, lângă stânca muntelui, „înaltă pleşu-vă”, în griul cenuşii şi „grăunţele de bazalt consistente”, piatra e locul unde stau împreună Yin şi Yang din China tuturor nostalgiilor poetului, cu Templul lui Fu’xi, unde „zăpada nicicând nu se adună”, dar şi spaţiul erosului, unde iubita aşteaptă „înaripată, cu buze fierbinţi ca de astre”. Însoţind, cu pâlpâiri de ceară, (pe)trecerea timpului, împreunare de inimi, cea de a doua metaforă obsedantă a poemelor din Pietre albe pietre negre pietre roşii… e clopotul, dangătul lui, care exprimă, ca şi piatra, legătura teluricului cu cosmicul: „tu chemi pe viii/ ce îşi plîng plecaţii/ şi fulgerelor le opreşti avântul/ iar la furtuni fărâmi/ întregul/ rotundul cerc al tul-burenţei/ ai carnea consistentă/ în sunete/ ce vin din limba/ ce loveşte bronzul/ cuvintelor cu¬prinse/ în efemerul duh/ în care se îmbracă veşnicia” (clopotul).

Ca şi în cărţile precedente, jurnalul liric de călătorie din Pietre albe pietre negre pietre roşii… fixează reperele unor căi iniţiatice ale poetului spre zările Poeziei, într o geografie ce ne mbracă, cum scrie Cassian Maria Spiridon în încearcă a se naşte; la Casa Poetului din Hordou, „o casă/ cu multe ncăperi/ una din alta”, (con)¬¬dus de „musonul liric” din China, în tovărăşia poetului Gao Xing şi a sinologului Constantin Lupeanu, la Templul lui Fu’xi şi la Coliba Po-etului Du Fu, în „golful finic” şi la umbra „bătrânei abaţii”, alături de Christian (Schenk), în „nordul balticelor clipe”, poetul caută, între cei de dinainte, relansatorii săi textuali. Un „împădurit pribeag” şi un „trecător pe ape întunecate” scriu secţiunile mediane ale cărţii, Uşa ce desparte, Un duh şi Întreaga ta splendoare, în nostalgia Hiperboreei din „sălaşurile reci” şi în tragica despărţire a sufletului de „haina obosită a trupului”, pregătind clipa îngheţată „când Temnicerul va veni” şi călătoria în înalt, la în-tâlnirea cu serafimii „cei plini de ngăduinţă şi lumini”, cu heruvimii „cei bogaţi în aripi” şi cu îngerii „cu aripe multiple”.
Rămâne doar iubirea, scrie Cassian Maria Spiridon pentru a deschide tema erosului, cu bijuterii lirice precum în planare („o nimfă eşti în brațele de nufăr/ cuprinsă în oglinda cerului/ ce se revarsă în luciul de ape/ deasupra/ în planare/ cu aripe deschise/ e ochiul de lumină/ în care se răsfrânge/ torţă/ trupul unui înger”), prefațând, în acelaşi timp, poemele despre vârsta de aur din Glasul tribului, cu alergarea cercului „printre celestele ierburi”, însoţindu se cu figurile tutelare ale spaţiului identitar, mai ales, cu „bunica Paraschiva”, în emoţie şi cu ceea ce Unamuno numea sentimentul tragic al existenţei, împlinind, în fond, proiectul liric al unei cărţi de poezie adevărată.