Eseu

Carmelia LEONTE – Sfântul Ioan al Crucii: Noaptea mistică



 
 



Gândirea oximoronică a sfinţilor, a marilor mistici îl caracterizează şi pe Sf. Ioan al Crucii. Această gândire oximoronică este deosebit de semnificativă, pentru că vorbeşte despre natura adevărului, în esenţa lui oximoronic. Să spui că adevărul este numai lu- mină înseamnă să îl frustrezi de ceea ce îi dă putere, de faţa lui ascunsă şi mistuitoare. Din acest motiv teologia apofatică este preferată de Sfântul Ioan al Crucii – „doctor al nopţii”, cum a fost supranumit de Jaques Maritain1 (în opoziţie cu Toma d’Aquino, numit „doctorul luminii”) – el căutând cunoaşterea pe calea unei întunecări explozive ce ajută persoana să creadă în pute- rea luminii. Pentru Sfântul Ioan al Crucii, întunericul şi lumina par să fie feţe complementare ale aceluiaşi adevăr. Misticul spaniol trăieşte în fiecare clipă o apocalipsă a cuvântului, după care urmează iluminarea. Noaptea întunecată a sufletului (Noche oscura del alma), scrisă aproximativ între 1579 şi 1582 relevă o experienţă mistică aflată la graniţa dintre lumină, aşa cum o ştim noi, reflex al luminii necreate, şi întunericul firii care se confruntă cu „întunericul dumnezeiesc”. Aici avem esenţializată teologia mistică a sfântului-poet, care traversează noaptea credinţei, întunericul extazului, pentru a atinge starea supremă a Uniunii.

Acest „întuneric” este de fapt o teologie apofatică, teologia negaţiei, El însuşi explică foarte clar această orientare a gândirii sale mistice. Explicaţia este dată chiar în moto-ul poemului şi apoi, pe larg, în comentariile teologie, în proză, pe care le face au- torul. Folosim ediţia Ancăi Crivăţ, Integrala operei poetice, Ed. Christiana, 2003. Moto-ul la Noaptea întunecată a sufletului este: „Cântecele sufletului care se bucură de a fi ajuns la acea înaltă stare de desăvârşire, care este unirea cu Dumnezeu, pe calea negaţiei spirituale”2. Dar bipolaritatea întuneric-lumină a inspirat pe mulţi sfinţi. Reproşurile aduse divinităţii, de-a lungul mileniilor, erau potenţate de valoarea în- tunericului. Ieremia spunea: „Eu sunt omul care a văzut nenorocirea sub varga aprinderii Lui. El m-a purtat şi m-a dus în întuneric şi în beznă. Da, împotriva mea întoarce şi iar întoarce în toată vremea mâna Sa. Mistuit-a trupul meu şi pielea mea, zdrobit-a oasele mele, a ridicat zid împotriva mea şi m-a înconjurat de venin şi de zbucium, mutându-mă în împărăţia morţii, ca pe morţii cei din veac.” (Plângerile, 3, 1-9).

Tocmai acest adevăr îl preocupă pe Sfântul Ioan al Crucii şi într-o noapte dureroasă, care poartă sufletul în întunericul cel mai adânc, într-un întuneric fără milă, l-a făcut pe Sf. Ioan al Crucii să se cutremure de imensitatea luminii. Este noaptea unei cunoaşteri sfâşietoare, în ab- senţa căreia ar fi imposibilă purificarea sufletului şi Marea Nuntă Mistică. Este o noapte echivalentă cu o rugăciune înaltă prin care sufletul se dezvăluie sieşi, în toată măreţia, dar şi în toată micimea lui. Este noaptea renunţării definitive la iluzie, la compromis spiritual de orice fel, la automulţumire sau complacere în mediocritate. Noaptea mistică este o trăire de sine la cotele cele mai înalte şi pentru acceptarea acestei trăiri e nevoie de mult curaj, pentru că eul dinainte trebuie aruncat ca o mască nefolositoare, poate chiar ridicolă, în favoarea asumării realităţii ultime.

Noaptea mistică este mai întâi de toate surprinzătoare prin inedit. Noutatea este o cunoaştere întunecătoare, o cunoaştere care se trăieşte pe sine, se vede prin întuneric. Tocmai această noapte asigură legătura indestructibilă pe care fiinţa umană trebuie să o aibă cu sine. Este întunericul în care persoana se oglindeşte. Ştim că latinescul persona înseamnă „mască”3, ceea ce ne duce neapărat cu gândul la chipul ca- re trebuie să îşi câştige asemănarea. Or, prin noaptea mistică acest chip măsluit de păcat îşi recâştigă demnitatea, îşi recapătă asemănarea. Focul negru al întunericului determină contemplarea de sine în nuditate.

Pentru Sfîntul Ioan al Crucii, reprezentant de seamă al misticismului spaniol, credinţa se află în centrul nopţii mistice, ea fiind şi singurul mijloc de a ajunge la Dumnezeu. Dar această noapte este în realitate faţa ascunsă a luminii, mai întâi înspăimântătoare, dar apoi familiară şi caldă. Sfântul înţelege prin rugăciune calea de a găsi ghemul de lumină ascuns în întuneric. Purificarea înaintea viziunii luminoase se face prin credinţa pură, esenţă a nopţii întunecoase. Purificarea este posibilă prin „groaza faţă de întunericul total”. În mod uimitor, întunericul luminează sufletul. „Credinţa iluminează, cu întunericul său, întunecimea sufletului…” spune sfântul în cartea Ascensiunea muntelui Carmel. Pentru cre- dincios, tot ce contează este credinţa orbitoare.

Dar este vorba despre orbire în sensul lepădării de cele lumeşti, detaşării de lucruri trecătoare. Întreaga fiinţă este dezarticulată pentru că, lepădându-se de totul, nemaiputând să se sprijine pe ea însăşi, înaintează orbeşte prin întuneric, susţinută de credinţă. Ea nu ştie nimic, dar înaintează cu încredere în Dumnezeu. Este tocmai întunericul luminos al misticii lui Ioan al
Crucii. În noaptea scăldată de soare, sufletul cunoaşte unirea sfântă. Explozia luminii divine este ocultată într-un fel, acoperită cu un văl. De altfel, poetul mistic asociază noaptea cu sărăcia purificatoare, dincolo de care se vede noaptea simţurilor. Sfatul său luminos este acela de a renunţa la vanitatea lumii, de a „intra în toată goliciunea, gol şi sărac de tot ce oferă lumea, în numele lui Cristos”4.

Orice aventură a cunoaşterii este circulară. Rătăcirile în afară „eşuează” în interior. O inimă nu se linişteşte decât în adevărata cunoaştere. Isihia inimii este o mare taină ce ţine de interio- rizarea adevărului. Interiorul inimii, ca orice miez nepătruns, este noptatec, este prins în întuneric. Nu e întunericul fizic al inimii biologice cel care îl preocupă pe poet, ci noaptea care du- ce spre inima luminii. Viaţa misticului Ioan al Crucii nu a fost liniştită, ci tocmai dimpotrivă, foarte zbuciumată. Trăirile lui mistice au fost pe măsura vieţii, totuşi se poate vorbi de o liniştire în interiorul adevărului. Tocmai prin noaptea mistică sfântul spaniol a dat adevărului de care avea atâta nevoie faţă umană.

Dacă sfinţii se gândesc mai ales la o interioritate adâncă a propriei fiinţe, poeţi ca Novalis sau Tagore compară acest întuneric cu cel din pântecul matern. În felul acesta legătura dintre macrocosm şi microcosmos este evidentă şi, în acelaşi timp, liniştitoare: omul are la îndemână misterul, îl poate atinge şi îl poate interioriza. Noaptea mistică este noaptea simţurilor noastre, drumul spre puritate şi dragoste adevărată.

Dar acest mod de a vedea lucrurile are o tradiţie adâncă. Teologia negativă este singura care, după părerea lui Dionisie, ar fi adecvată esenţei divine. Aşa aflăm Ce este întunericul di- vin: „Trinitate supra-naturală, supra-divină şi supra-bună, care stai în fruntea teosofiei creştine, îndreaptă-ne spre culmea cea mai înaltă, cea supra-necunoscută şi supra-strălucitoare a proorocirilor mistice, unde stau cufundat în întunericul supra-luminos al tăcerii iniţiatoare de mistere tainele cele simple, absolute şi imuabile ale teologiei, supra-strălucind în chipul cel mai supra-luminos, în întunericul cel mai adânc şi supra-umplând minţile lipsite de vedere cu străluciri supra-frumoase în ceea ce-i cu desă- vârşire cu neputinţă de atins şi de văzut.”5.

La distanţă de câteva secole, în cadrul controversei dintre scolastica apuseană, pe deplin formată în secolul al XIV-lea, şi gândirea religioasă tradiţională din Răsărit, se dezbat multe probleme, printre care şi cea a întunericului şi a luminii, văzute ca instrumente de înţelegere, concepte axiologice, dar şi situaţii paradoxale pe care orice credincios le întâlneşte, în drumul său către desăvârșire. De la Sfântul Grigorie Palama aflăm că lumina este locul sfinţilor şi că focul iadului este un foc întunecos. Dar, în cadrul polemicii pe care sfântul a avut-o cu Varlaam, Grigore Palama ia în atenţie tot mai mult problematica întunericului luminos. În Tratatul al treilea din triada întâi contra lui Varlaam, Sf. Grigore Palama citează din Corinteni6: „Dumnezeu care a zis să lumineze lumina din întuneric, acela a luminat întru inimile noastre.”
(II, Cor. 4,6). Bazându-se pe înţelegerea structurii bipolare a creaţiei, sfântul construieşte o întreagă argumentaţie în favoarea luminii.

 


  1. Jaques Maritain, Distinguer pour unir ou Les Degrees du Savoir, Oeuvres completes, volume IV, Editions Saint-Paul, Paris, p. 821; considerată în general de teologi superioară ce- lei catafatice.
  2. Sf. Ioan al Crucii, Noaptea întunecată a sufletului, Ed. Christiana, 2003, trad. de Anca Crivăţ, p 189;
  3. Paul Evdokimov, Vârstele vieţii spirituale, Humanitas, 2006, traducere de Ion Buga şi Anca Manolescu, p. 148;
  4. Sf. Ioan al Crucii, Ascensiunea muntelui Carmel, ed. cit., p.
  5. Dionisie Pseudo Areopagitul, Teologia mistică, Institutul European, 1993, traducere de Cicerone Iordăchescu şi Theofil Simensky, Postfaţă de Ştefan Afloroaei, p. 147.;
  6. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, Ed. Scripta, 1993, p. 205;

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *