Daniela ȘONTICĂ: POEME

AURĂ

Am cea mai strălucitoare aură
dar o port pe sub piele,
am cea mai radiofonică voce
dar tu întârzii
s-o auzi cu inima,
am cea mai înaltă talie
din câte s-au văzut la echinox,
dar mi-ai spus că-ți plac cuvintele
scrise chiar și greșit
de altcineva.
Cuvintele gurii mele nu le iubești,
dar sunt cea mai înțeleaptă femeie
care te-ar putea iubi.
Ce vezi când alergi spre zarea pe care
o impingi tot mai departe?
Acela nu este un zbor,
ci frigul mamei tale
care te-a purtat până la polul nord.
Şi treci cu mașinării
peste palma tatălui cum ai trece
peste prăpăstii.
Da, în fiecare zi reușești să uiți
că am cea mai străclucitoare aură.

MOTOR

Îmi povestea că un motor perfect
este o frumoasă fără corp,
are ceva aparte,
sclipirile lui diamantine
te urcă spre plafonul de nori
așa cum pe muritorii de rând
îi urcă patimile pe Transalpina.
Fără cuvinte mi-a spus
că femeia de lângă el
trebuie să viseze
cercul polar în loc de inel,
am presupus că de dragul ei
ar traversa lumea
stăpânind invențiile lui Da Vinci.
Cred că de aceea îmi intrase ceva în ochi
și țineam cu orice preț să nu observe.

PE ȚĂRM

Va continua războaiele
ca și când s-ar lupta cu cernoziomul,
și nu cu fuga de sine.
Rămân pe țărm.
În dimineți, mai prind ceva la inimă,
uneori – firavul motiv al jazzului
și, pentru că așa sunt femeile singure,
mă clatin în paharul inimii,
transform orice vis într-o stâncă înaltă
și orice băltoacă
într-o mare de gânduri,
în oceanul nordului.

CAPOT ROŞU

Nu-mi potolea niciodată coşmarurile,
dar nici nu mă certa că îmi stric vederea
citind poveşti în aura lui plăpândă.
Când în miezul nopţilor nu mai aveam ieşire,
îmi afla un tren
şi mă trimitea bucuros departe,
aşa ajungeam
în cele mai friguroase locuri din lume.
După o vreme
mă întorceam iertătoare
şi purtam capotul roşu de mătase.

STĂPÂNUL FRUNZELOR

Era într-adevăr un băiat foarte bun,
mi-am dat seama de asta
când a vomitat cordonul de mătase,
pentru că din el s-a răspândit în jur atâta linişte,
încât şi frunzele plopilor
s-au oprit din tremur.
„E poate stăpânul frunzelor”,
m-am gândit.
În afară de asta,
câinii se gudurau fericiţi
când îl vedeau de departe,
copii la sânul mamelor arătau spre el cu încredere,
iar în sinea mea
am văzut chiar un bolnav cum s-a atins de el optimist
şi cu privirea apoasă.
Drumul era aspru ca o scoarţă de copac
şi l-am luat de mână.

MÂNECI ALBE

Voi fi o bătrână delicată,
cu mâinile friguroase
în mâneci albe de la coate în jos,
O să mă amuz când străinii
se vor speria de pisica mea cât un pui de tigru,
o să zâmbesc de câte ori vei intra în camera,
sperând în secret
că vom muri în aceeaşi zi.

FLORI PRESATE

Desenez pridvoare mari din stejar
şi în ele o umbră de femeie
ţinând în braţe flori presate.
Nu arunca prea repede mila
peste scrisorile netrimise,
în aceste cufere nu se află decât parfumul ei,
îmbrăcată mereu în rochii de mătase,
privind cu teamă
spre foamea câinilor
ca spre nişte sicrie
care se vor umple înainte de asfinţit.
În definitiv,
este femeia care așteaptă
să îi crească deznădejdii un trandafir din umăr.