Din poezia avangardei ruse | Aleksandr KUSIKOV

Aleksandr Kusikov (numele adevărat: Kusikian) s-a născut la Armavir într-o familie de armeni cu mulți copii. Sunt cunoscute puține date autentice ale biografiei sale, pe care – tocmai din acest motiv – poetul și-a romanțat-o, dându-se drept muntean sălbatic, inventându-și o descendență cercheză, fapt subliniat în versuri și corespondență, dar și în felul său de a se îmbrăca – tunică militară, pantaloni de călărie (galliffet), căciulă caucaziană, cizme înalte, pe umeri – pelerină caucaziană, între degete – salbă de mătănii. A studiat la gimnaziul din Batalpașinsk, o jumătate de an – la universitate, după care este înrolat în armată. Dragon. Rănit. Comisar al revoluției din februarie. În 1919 e comandant de divizie. În 1921 abandonează cariera militară. La Moscova frecventează „Cafeneaua poeților”, unde face cunoștință cu D. Burliuk, V. Maiakovski, V. Kamenski, K. Balmont. În 1918 editase prima carte, Oglinda lui Allah, urmată de În nicăieri. A doua carte de versuri, după care, peste un an, publică volumul Amurg. Se încadrează în „Ordinul imagiștilor”, între 1920-1922 editând cinci cărți. Emigrează, stabilindu-se la Berlin, unde publică alte volume de poeme – Al-Barrak, Pasărea fără nume (ambele 1922), Ierunca (1923), Koevanghelieran. Versurile sa-le sunt traduse în germană, franceză și idiș. Participă la lecturi publice împreună cu S. Ese-nin, M. Țvetaeva, V. Maiakovski, I. Severianin. În 1923 se stabilește la Paris. Până la urmă, se arată nemulțumit de stilul și metoda imagiștilor. Înaintează diverse pretenții colegilor, în special lui Esenin. În Occident publică mult, în țara de origine numele său prinde a fi trecut sub tăcere.

IKANDAR-NAME Poem mie însumi

1
Despre mine se spune că aș fi nemernic,
Că sunt crud ca cerchezul viclean,
Că agerimea de vultur și cruzimea de lup
Se profilează pe chipu-mi deformat, abrupt.
Iar cineva mai spuse
Că stâncile tremură în
Rânjetul meu,
Altul adăugând
Că răsufletul meu aduce a furtună,
Iar ochii mei verzi triunghiulari
Sub sprânceana frântă,
Ochii mei duși în adâncul capului
Se încruntară
Și-n avidă reținere
Nu plâng nicicând.
Dar nu, voi nu aveți de unde ști cum
Amurgul bufnițelor cu pana pestriță
Clatină zarea

2
Iar în toate astea-i durere tainică, sfâșietoare
(În pofida a orice, sunt condamnat s-o păstrez) –
Cu surâsul viorelelor să sărut fruntea iertărilor,
Cu arcanul urii să trag cranii de pe umeri.
Căci, cum se știe, zimbrul poartă barbă, coarne
Și înalte ierburi cu coasa se îmbrățișează.
În burca-i verde bradul în munți a călăreț arată –
Pe umărul său o gaiță de veghe ocrotind.

3
Cai luminoși,
Ai brațelor mei albi trăpași
Pirotesc sub gâtarul molitvelor mele.
Aceiași cai,
Aceiași albi trăpași
Cabrează spre cer după sălbatic ropot,
Cu nechezat de degete frâiele frângând,
Pe șleauri lungi
Tremur răspândind…
Eu sunt neînfricat învățăcel
În arta de-a urî dușmanul.
Sunt negru străjer,
Sunt blajin monah:
În sânge îmi e iataganul
Și, mirosind a tămâie, pe umăr – securea.

4
Iată de ce eu presor stele din mânecă
La piept mângâindu-le în lung de nopți
Și în molitve se mai rotește covorașul,
Încă mult timp am a le topi avântul
Loviturii ascuțitelor săbii.
Fumușorul meu, chiseaua cam jerpelită
Mai citesc îndelung pagini străine.
Sub arbori umbrele împletesc plase
Pentru-a prinde păsări solare.
Însă eu știu ce inexpresivă e seara
În triste îngândurări,
Cum se târăsc pe frunze viermii de aur
În gheața de foc a răsăritului.

5
Iubeam toiagul cioturos
Și firul ros, destrămat de săpun.
De la primul nechezat al deșteptării herghelia mi-o scăldam,
De pe cai spălând sângele ce-l scoaseră tăunii.
Din timpuri de demult mâna îmi miroase a sânge –
Mai dulce decât cea dintâi bucurie.
Eu de pe mesteacăn jupuiam scoarța,
Neștiind că și copacii au sânge.
Sângele e în toate: există și sângele sfeclei,
Există sânge de viperă în ploaie –
Și încă din copilărie pielea tocului
Încălzește gura pistolului.

6
Ce-i asta?
Unde mă aflu?
Ce-i asta?
Cade ploaia de stele.
Îngăduiți, nu cântați,
Nu cântați, așteptați!
Țineți caii,
Caii îi țineți!
Caii… caii…
Bluze,
Epoleți,
Chinezi, letoni…
Liniște!
Cu clonțurile însângerate se căiește bicefalul,
Își smulge penele supușeniei.
Sughiță-n plâns vulturul bicefal,
Putere fără gheare.
Cineva crezu.
Nu credeți,
Nu credeți!
Parcă bicefalul de cânt se căinează?
Lacrimile bicefalului – petece de sutană,
Dumnezeul lui – burta purtătoare de cruce.
Liniște,
Ajunge,
Ajunge,
Liniște!
Auziți? –
Zarea cântă precum cocoșul.
Țineți caii,
Caii îi țineți!
Caii… caii…
Și doar potcoavele și-au topit tropotul,
Ca iepurii săreau obuze peste alte obuze.
Ce-i asta?
Unde mă aflu?
Unde mă aflu?
Ce-i asta?

7
Vântul îmi șfichiuia ceafa,
În scânteile ochilor se-mprăștiau mieii,
Până la cer imensitatea se umfla
De un nemaiștiut semănat de foc.
Nu îmi pierdui toiagul în pădure,
Nu de pe umeri frâul îmi căzu.
Mitralierele – stupi, gloanțele – tăuni.
Seara scăldă caii cu sânge.
Audă fiecare: vântului drept răspuns –
Pieptul dezgolit sub trăgaci,
Astfel ca, în scrântirea primului ram,
Să nu răcești tu, ci el.

8
Iată, m-am și întâlnit,
Retrăgându-mi mijirea ochiului lipicioasă
De arama zorilor,
De sloiuri de gheață – de alba orbire.
O, eu doar știam.
Cântă, vântule,
Pe buzele caprei trăsurii cântă!
Și-mi amintii, cum scârțâitul portiței mele
În noapte trezea sălbaticii trandafiri adormiți.

9
O, dacă ați ști ce dulce e să hăulești
În peștera gândurilor cu verbe iubite
Și să săruți, la vânt să săruți
Chinul de răspuns vâlvorat.
În văzduhul bivolilor am prăpăstuit
Cerul fără nori sau înnorat.
De-ar fi să mă așez din nou
Pe tulpina pinului golaș,
Fluturând dintr-un vreasc prelung.
Și nimeni nu va fi să întrebe de ce
Ca și cum smerit mă dau în răutăți?
A fruct de coarne mocnește
Ciubucul buzelor mele
Și sprâncenele răsucite-tub – ale
Viperelor schingiuite speranțe.
Cine dar glasul nu-și sugrumă-n pierderi?
Cine nu cunoaște spaima dinainte de mormânt?
Eu sunt la focul peșterii,
La gândurile flăcărilor.
Ce drag îmi este – în albăstrimi pierzându-mă.
Ce chin ar fi în vânt sărat să sărut?
O, patrie, trădarea tu mi-o iartă,
Iartă-mi această trădare, patrie.

10
Și-n astă zi, când nu mor, ci zdohnesc,
Am auzit un scârțâit de căruță,
Când caii deja uitaseră
Unde ar fi stoguri de fân pieptănat –
Eu pe Arbat*.
Mirosind a cvas de pâine,
Auzii scârțâit de arba**, grea urmă de bivol…
Moscova, Moscova,
Tu ești chiar Mecca mea,
Iar Kremlinul – dulcea și neagra mea Kaaba.
(1921)

___________________
* Arbat – celebră stradă în Moscova.
** Arba – un fel de trăsură la popoarele caucazieni și trans-caucaziene.

Prezentare şi traducere: Leo BUTNARU