Jesús URCELOY: Poeme - Littera nova

Născut la Madrid, în 1964. Poet, scriitor și editor. Profesor de Scriere Creativă, expert în Poezie din 1997, este și animator de lectu-ră și muzică clasică. Coordonează colecția „Sola nocte” de la editura Ars Poética din Oviedo. Predă cursuri la Atelierele de scriere Fuentetaja, Școala de scriitori, librăria „Sin Tarima” și rețeaua de biblioteci din comunita-tea Madrid. Dintre lucrările sale se remarcă: Profesia lui Iuda (2001) – finalist la Premiul Național al Criticii, Berenice (2005) – finalist la Premiul Național de Poezie, Decembrie (2008) – Premiul III Margarita Hierro, Piatra întoarsă. Opera reunită, 1985/2014 (2014), 91 poeme împotriva ceţii (2017) și Trei dru-muri spre Londra (2021). Este autor, printre altele, al edițiilor literare Sherlock Holmes in-tegral (2002), care a ajuns în 2020 la a 17-a ediție, și O mie și una de nopți (2006), care a ajuns la a 5-a ediție în 2020.

Dragostea în noiembrie

ERA ÎNTÂI APRILIE – cronica
nu clarifică începutul dezastrului,
era un soare întunecat,
păsări de rău augur, unde și labirinturi,
pești morți pe țărm, cu ochii ieşiţi din cap,
câini ucigași ce fac rondul pe străzi înguste,
oști ale lui Dumnezeu semănând oase, var și oase,
adepți ai puterii care se plimbă cu capetele proscrişilor,
femei eviscerate la marginea drumului,
bătrâni cu sângele scurs atârnaţi de picioare,
navele din radă ameţindu-i pe orbi în ultima lor tânguire
înaintea cenușii,
casele jefuite ale nobililor,
câmpurile îmbătate cu sare,
apeductul sec,
templul consacrat aerului și îndepărtărilor acestuia
iar învingătorul selecţionând sclavi pentru parul sau toporul sau
exemplul tuturor, şi pentru călătoria în zori spre alte pământuri
vii, spre o altă moarte veşnică, spre rigoarea şi biciul
şi cărţile pierdute pentru totdeauna-am închis
caietul știind că nu-i voi vedea niciodată ochii sau vocea nici
golul cald al corpului său nici măcar în pat.
Pe 13 noiembrie a acelui an
mi-am ars toate versurile fără să știu
că focul devastează doar orașele.

Casa poetului

POETUL ajunge acasă și vede ușa spartă,
vede ușa pe care poliția o sparge mereu pentru a intra,
care sângerează toată viața, doborâtă, mereu,
o ușă care rezistă la incendii și furtuni, care servește adesea
drept mâner în zilele de potop.
Dar nu a fost compasiune de data asta:
buiandrugul rămâne,
iar poetul știe că îl aștepta un miros a lemn,
toată ziua de la începuturi, toată ziua de ieri,
până să ajungă,
avea să ajungă cu inima curajoasă și zdrobită, după ce a traversat înot un câmp de spini,
o mare de spini,
un ocean de spini în care trăsăturile care îl fac demn pe om
fac din orice stradă aceeaşi lume,
unde oricine atinge părul unui copil cu vârful degetelor
atinge și o sonată de Bartok,
unde rămâne cine ajunge,
rezistă bombardamentului,
știe că nici cea mai distructivă dintre morți nu-l va putea ajunge,
nu-i va putea răpi acea atingere esențială,
această plenitudine contemporană.
Poetul ajunge acasă de la granița incertului,
un orizont deposedat,
și intră în casa lui, pentru că actul de a intra în casa lui este să părăsești lumea, să
părăsești toate postbelicele, să părăsești toată libertatea
și să intri într-un alt concept de democrație:
asumată,
ilogică
care nu are nimic de-a face cu un bărbat un vot,
doar cu o idee un vot,
doar cu o singură idee un vot de bucurie.
Poetul nu-și părăsește casa: intră în lume,
nu ajunge acasă: iese în piaţă
să numere în tăcere aşchiile,
votul celor cărora le lipsesc esențialul:
Dintre cei care au lăsat o șuviță de păr, o fâșie de piele, o față năucită,
un pantof fără picior, un trup fără viață în urma terorii și tributurilor.
Dintre cei care au găsit har și calm după o curbă periculoasă, într-o gaură,
în groapă, de o groapă, într-un transfer, în minciuna murdară cu ecuson albastru.
Dintre cei care au fost găsiți singuri lângă niște pungi, un zid căzut,
un canal, după întoarcerea fericită din vacanţă.
Sângele urgent al celor nevoiași,
Sângele urgent care se întoarce acasă.

Am sunat la telefon toate femeile din lume

LE-AM SUNAT la telefon pe toate femeile din lume.
Le-am sunat pe toate, în loturi de câte o sută pe viață,
în loturi de câte una pe mileniu,
după orare, graba, pompele funebre, sălile de naştere,
le-am sunat pe toate până la ultima literă z,
după nume și profesie,
după numele ei de fată,
după numărul ei de casă, apartament, pantof, celulă sau mormânt,
până când mi-am liniştit conștiinţa că nu am omis niciuna în agenda timpului.
Nu toate au răspuns,
deși le-am lăsat tuturor cel puțin
intervale diverse de așteptare telefonică
(atâtea câţi ani am eu acum, cel puţin).
Oricum, zic eu, nu toate
au răspuns, voi rezuma acest lucru în aceste câteva versuri:
Unele au murit, altele au plecat,
altele agonizau exact în acel moment,
unele se năşteau sau nu știau să vorbească,
iar un număr mare, cele mai multe după datele mele,
au spus ‹‹Vă rog, lăsați mesajul… ››.
Restul au răspuns,
auzeam vocile lor limpezi, adormite: «Spuneţi-mi, spuneţi-mi cine este?».
Și eu închideam.
Închideam telefonul tuturor femeilor din lume.
Am vrut doar să știu dacă sunt acolo, dacă este adevărat că sunt acolo,
dacă este adevărat că sunt femei în lume,
dacă visul meu a fost un vis, dacă viața este adevărată,
dacă în acest pustiu, în această sălbăticie, în această casă
era adevărat că exista măcar o femeie.
Am închis ochii, am plâns cât era nevoie,
am adormit din nou.

Retorică

EXISTĂ POEȚI care scriu cu cuvinte simple.
De exemplu: «Câinele meu a murit azi dimineață
și sunt trist, nu mai am chef de viață».
Alții fac versuri cu mai mult rafinament.
Să spunem: «Cuvintele mi se pierd în gură
și mi-am livrat corpul într-o repetiţie de aer».
Alții pătrund mai adânc în simbol. Și cântă:
«Strada mea era plină de uși și prevestiri,
există un ceas de argint oprit în mare».
Alții ridică privirea într-o răsucire.
La obiect: «În pliuri tulburi am purificat abisul,
plasează-ți distanța la un nivel fără poftă».
Iar alții, pentru a încheia această mică poveste,
ajung la paroxism: «Filiația ta mă copleşeşte,
transmit complicat, sunt un actor al ființei».
Aud cuvinte ciudate care se învârt în noapte
scriu șaptesprezece pare să cadă
o ploaie atât de dulce

Autobiografie

M-am născut
unde lumina e violentă
tatăl meu era sărac la fel ca şi tatăl și bunicul lui
și scria numerele care determină chipul
bărbaților iluștri
mergea umăr la umăr cu pescarii
râurilor de sat
unde alimentele trebuie smulse din rădăcini
unde salutul este echivalent cântecului și muzica trebuie
făcută în cor
unde doar fumul morţii poate fi uitat
mama era pricepută în a încălzi casele
a confecţiona meniurile săptămânale
a conduce fiarele la altarul jertfei
la mama mea bucuria trandafirului era germinarea
odăilor
la mama genunchii femeilor s-au ridicat
pentru a se relaxa fericite sub ordinele plătitorului
la mama mea zidurile sunt construite cu copii
părinții mei au mers împreună pentru puțin timp
puţine luni de decembrie
împreună au aflat despre ciudăţenia sturionului când
urcă spre nori
mica sinecdocă a șarpelui
cu mărul transparent al înțelepciunii
după-amiaza se întâmpla doar atât
și au trăit douăzeci și cinci de ani
în ciudăţenia câmpurilor care s-au deschis
pentru construirea limitelor
și locuiau lângă dărâmături și se iubeau ca
cei care ştiu
fericire în dulceața degetarelor
în foile de ziar pentru a înveli carnea și
pâinea
peștele și fructele
în plimbarea la braţ de duminică
şi în dulapurile și podurile vechi de stejar
și cutiile albastre cu scule
au trăit douăzeci și cinci de ani
și au avut cinci copii
primul a întâlnit umbra la câteva zile după
ce s-a născut
și s-a transformat în umbră
al doilea era diferit și trist și fericit și poate înțelept
şi a trăit în copilărie şi în disperarea
iubirilor rupte
al treilea a cunoscut lumina şi vraja ei
și marea și distanța singurătății împărtășite
al patrulea a vrut mereu să fie și a ajuns la nori
prin efort
și știa de abisurile înalte ale muzicii
iar al cincilea a trăit într-o desfătare smerită în întristarea
unui băiat fără școală în stupul iubirii
fără tăvi sau calendare
eu am fost al doilea
timpul a devenit carne
am trăit până astăzi
casa mea e o chirie
mă înconjoară cărți și discuri de vinil
unele tablouri de pictori și fotografii ale fotografilor
prieteni
vase și ustensile de bucătărie
mobilier fără a preciza originea sa academică
și amintirea neîncetată a fiicei mele
și a unor căţeluşi care m-au iubit
acum m-am întors de la meseria mea de vechi profesor
intru în casa mea şi mă limitez să mă dezbrac
îmi scald corpul încet cu apă vie
şi trec în revistă orele mă uit la filme scriu citesc puţin
ochii mei și-au pierdut bucuria
mâinile mele au căpătat răbdare
îmi place din ce în ce mai mult cuvântul dictat și muzica
și dorm în gol
într-un gol frumos amintindu-mi de cei pe care îi iubesc
câteodată mi se face sete
altădată vezica şi fulgerul impasibil al pustiirii
atunci le cer zeilor familiei mele un miracol
un mic miracol care nu se întâmplă niciodată și totuși
am încredere
un miracol minuscul cu forma umilă a
seninătăţii