Nichita DANILOV: Poeme

Peisaj cu lumânări aprinse-n vânt

Cum se sprijină nourii negri de cer,
aşa se sprijină
sufletul meu
de umbra ta, Doamne!
La picioarele omului
au fost semănate
lacrimi de grâu,
lacrimi de orz
şi lacrimi de secară.
Picioarele trecătorilor
păşesc printre spicele înalte:
lumânări de țărână
pe care le înfioară asfinţitul!

Umbră

Chipul meu nu-l vei putea
vedea niciodată tulburat ca o apă,
tu cel care mă strigi din adâncuri
şi mă chemi în adâncuri!
Aburi uşori vor pluti
în semn de întrebare
şi în loc de răspuns
se va risipi peste lac
un stol ciudat de lebede seara
tulburându-mi amurgul şi apa,
nu chipul. Căci chipul meu
nu-l vei putea tulbura niciodată!

Secolul XX

Am murit când Dumnezeu
nu se născuse încă
şi m-am născut când Dumnezeu
era deja mort!
Secolul XX era pe sfârșite.
Marquez scrisese Un veac de singurătate,
Nietzsche – Aşa grăit-a Zarathustra.
Omul pusese pasul pe lună.
Din cer se prăbuşeau
îngerii morţi!
La orizont se vestea
un al treilea război mondial.
Einstein murise
şi Dumnezeu era deja mort!
Se sfârșea sfârșitul unei lumi
şi începea începutul unui om
în care nu mai credea nimeni.
Pe străzi bătea un vânt tot mai negru,
pe cer vulturii se roteau
tot mai neliniştitor.
Un dangăt tot mai funebru
vestea un nou început.
Alleluia!

Alt secol

Îngerul meu tămăduitor
n-are aură, nici aripi.
Îmi pune degetul pe rană şi-mi spune:
„Exişti, Danilov, exişti?“
„Exist, exist, îi răspund.
De mai bine de un sfert de secol
nu fac decât să exist.“
„Atunci fii mai sigur de tine
şi există cu adevărat!”
„Exist, exist”, îi răspund.
„La vârsta ta, eu eram altfel, îmi spune.
Tu parcă n-ai sânge în vene,
n-ai viaţă, n-ai demon.”
„Exist, exist, îi răspund.
De mai bine de un sfert de secol
mă străduiesc să exist.”
„Atunci caută-ţi cealaltă jumătate a ta
şi există cu adevărat!”
„Cealaltă jumătate a mea
a rămas dincolo. Dincolo, îi răspund.
Du-mă în alt timp, în alt secol…”

Anotimp

Această tristeţe sacră a norilor
zugrăvită pe fereastră.
Acest Sfîrșit de secol
împroşcat pe pereţi!
Ca o apă grea se scurge pe străzi seara…
… Cine ne-a deschis în frunte aceste ferestre,
cine ne-a zidit în piept
aceste scunde uşi?
Prin mine umblu ca printr-un anotimp bolnav.
Glasul mamei îl aud prin zidul întunecat:
De ce ai venit aici,
pentru ce te-ai întors?
Pleacă, ieşi cât mai ai timp.
Glasul fratelui îl aud stins, ca prin apă:
Ieşi cât mai repede din această lumină
şi lasă-mă singur
să respir în umbra mea…
Feţele cui se păstrează aici,
în această putredă lumină de seară?
O mie de capete retezate
aşteaptă ce anotimp?
Braţele cui vor fi semănate pe câmp,
dinţii cui vor răsări din iarbă?
Prin mine trec ca printr-un ciudat anotimp.
Cu ţeasta lui Yorick în mâini, mă întreb:
Dacă am secerat
unde şi ce am secerat?
Şi dacă adun, când şi pe cine adun?