Ion POP: Poeme - Littera nova

Es conocido en Rumanía sobre todo como ensayista, crítico e histórico literario, dado que es autor de un vasto corpus de trabajos teóricos desde Poezia unei generații/ La poesía de una generación (1973) hasta la monumental Poezia românească neomodernistă/ La poesía rumana neomodernista (2018), una síntesis de casi 900 páginas, de un valor indiscutible para la historia literaria de su país. También es autor de Avangarda literaturii române/ La vanguardia en la literatura rumana (2017). Su poesía, como el mismo poeta afirma, ha vivido siempre en el espacio que surge entre la biología y la filología, entre la biografía y la bibliografía, entre lo real y lo imaginado, en una permanente tensión entre la escritura y la vida. Su tono es irónico, pero a la vez amable y entrañable, con algunos matices sorprendentes, de poeta meridional, con cierto parentesco con la poesía de Montale o de Ungaretti. Debutó en 1966 con Propuneri pentru o fântână/ Propuestas para una fuente. Entre sus libros de poemas destacan Biata mea cumințenie/ Mi pobre obediencia (1969), Gramatică târzie/ Gramática tardía (1977), Soarele și uitarea/ El sol y el olvido (1985), Amânarea generală/ La poster-gación general (1990), Elegii în ofensivă/ Elegías a la ofensiva (2003), Litere și albine/ Letras y abejas (2010), În fața mării/ Delante del mar (2011), Casa scărilor/ La escalera (2015), Lista de așteptare/ La lista de espera (2019). En 2015 publicó Poeme (1966-2011)/ Poemas (1966-2011), una exhaustiva antología de su obra. Es traductor del francés y fue director del Centro Cultural Rumano de París (1990-1993). Ha recibido el Premio de la Unión de Escritores de Rumanía en diversas ocasiones, el Premio de la Academia Rumana (1985) y el Premio Nacional en 2012.

MUNTE, ZĂPEZI

Nu e deloc sigur că poezia
poate să mute
vreun munte din loc. Marii paznici
ai echilibrului geologic
pot dormi liniştiţi.
Grafitul furat din adâncuri, cu care scriu,
abia se zăreşte, cu întunericul lui, –
un vierme, un punct năuc, un nimic,
Măria Ta.
Mâţa va trece netulburată
prin faţa acestui calendar.
Puţin o să-i pese
de şoricelul ridicol,
Măria Ta.
Nepăsătoare va curge şi apa
pe dinaintea acestor semne –
ea ştie
că-n urmă-i rămân numai pietrele,
Măria Ta.
Iar eu, cu grafitul minuscul
din măruntaiele muntelui,
desenând totuşi întregul munte
şi tenebrele verzi, şi păşuni şi turme,
şi nori, şi hohotitoare zăpezi.
Şterge hohotitoare – îmi spune fiul –
ar fi păcat să se prăbuşească
acele groaznice avalanşe,
să-nghită totul.
Aşa îmi spuse plăpândul,
înţeleptul meu fiu,
pe când începeau să se-audă
în mine primele vuiete,
pe când marii paznici
ai echilibrului geologic
se pregăteau să doarmă.

SAECULUM

E-o dimineaţă limpede, cum se spune,
ca un cristal.
Multe lucesc în soare.
Şi lacuri, şi lave, şi lacrimi.
Hornarul n-a venit încă, nici măturătorul,
nici mâine şi nici mânia,
nici amintirea zilei mâniei.
La ora de gâdilat, gâdele
a mai obţinut câteva hohote,
la ora de dictare, dictatorii
au mai greşit câteva virgule,
câte-un soldat se află
pe loc repaus.
Mărul e roşu de fericire,
mulţumită-i şi apa-n fântâni,
şi negrul de sub unghie,
şi azurul.
Doar cu un porumbel strivit pe asfalt
nu se face pustiu în văzduh,
doar cu o ţeastă rostogolită
nu intră în panică zarurile,
numai cu un gând al tău, cenuşiu,
nu-i mai posomorâtă
ziua cea limpede.

CA DEMOSTENE

Nu-i a bine, o, nu,
bătrân nenorocit, vai de tine,
ca un Demostene, cu piatra uitată-n gură,
ai ajuns, iată, să scuipi
nisip şi sânge.
Şi vântul, zburdalnicul şi neînţeleptul,
începând să vorbească, de la o vreme,
numai în aforisme.
Ce de marmură, ce de ceramică,
ce de bronz!
Şi ochii tăi căutându-l
cu disperare
pe Înger şi tu alergând, dând din mâini,
ori îngenunchind, umilindu-te –
„Fă ceva cu mine, nu mă lăsa!” –
„Dar tu nu eşti un poem
ca să te pot scrie din nou
ori măcar corecta,
cu toate că am ajuns să-ţi cunosc
toate literele şi virgulele”. –
„Dar oasele mele zdrobite, dar sângele,
dar genunchii mei vineţi târâţi prin pulbere,
dar braţele mele vlăguite, dar tâmplele,
dar urletul, Îngere, urletul meu?
… Ori poate că tu, Îngere,
eşti numai o influenţă
poate că tu – am strigat atunci furios –
nu eşti, vai, decât o biată, palidă influenţă
din Rilke ori din Nichita!”
Dar el n-a mai zis nimic decât „Vai de capul
şi de sângele tău!”
Pe când eu îi strigam cu tot ce aveam în mine
„Influenţează-mă, totuşi, Îngere,
te rog în genunchi, ridicol în plină epocă postmodernă,
ai milă de mine, sunt foarte singur,
influenţează-mă, Îngere, oricât de puţin!”
Dar el n-a mai zis, de departe, decât
„Vai de tine, nenorocitule,
Vai de capul şi de sângele tău”…

BRÂNCUŞI S-A HOTĂRÂT

De unde până unde, nu ştiu,
mi-a apărut Brâncuşi
şi mi-a spus că s-a hotărât să intervină
şi să mă şlefuiască.
O să te fac ca pe Fundoianu, a zis, –
avea el o coamă de păr fluturând
pe fruntea ridată foarte, dar eu
i-am şters-o cu-o gumă mare –
a mai rămas din ţeasta lui
doar un oval, Începutul Lumii.
Aşa am de gând să-ţi desenez capul,
iar ochii vor fi foarte goi, ca să-ncapă-n ei
aproape Totul. Și mări, şi pământuri, şi nori.
De altceva
nici nu-i nevoie.
Apoi s-a retras.
Atenţie, Ion Pop, ia aminte,
ce ţi se-ntâmplă acum e doar pregătirea,
doar cuviincioasa aşteptare-a Maestrului.
Te părăsesc multe, căzând sub dălţi nevăzute,
ape noi te spală de sânge vechi,
abia înfloritelor flori li se coc şi le cad fructele,
frunza de-acum, piatra de azi se sfarmă,
peste spasmuri şi spaime
lumina încearcă să-nfăşure feşe albe.
Tot ce duhneşte în tine şi ce dospeşte
va fi mireasmă şi marmură.
Ţine minte, Ion Pop, acum şi întotdeauna, –
e o mare, neaşteptată onoare,
că tocmai Brâncuşi
s-a hotărât să intervină
şi să te şlefuiască.

CUM SE SCRIE UN POEM

Destul, m-am săturat de scandaloasa indiferență
față de spațiul verbal locativ
din lumea noastră în plin avânt!
Ar fi, credem, timpul
să se lase odată
ceva mai mult loc liber
între cuvinte.
Să încapă, în fine, comod,
Urletul.

PALIMPSEST

Când l-au aşezat pe masa de operaţie
şi-au început să-l taie,
chirurgii au auzit
izbucnind din bietul poet
cu fiecare strat de sub bisturiu
mici ţipete speriate
şi au văzut ţâşnind
tot alte feluri de sânge.
Foarte mult au avut de lucru
Marii Maeştri. Şi foarte mult
s-au minunat Excelenţele lor,
tot tăind şi tăind.
Şi numai când
au tăcut toate vocile,
au ajuns la pielea cu pricina.
Când toate vocile de deasupra
au fost ucise
şi când, în ciuda tuturor anesteziilor,
a început să se-audă, sub sângele roşu, roşu,
marele urlet, sfâşietorul,
indecentul, jignitorul şi scandalosul
plâns ultim
al Mielului.

SIESTA

Am trecut printre ruinele şi prin muzeele Romei,
îmi spuse prietenul meu,
m-am hrănit cu resturi de coloane ionice
şi corintice,
am descojit fresce, am gustat picturi –
şi acum simt pe limbă fire din pânzele
neîntrecuţilor maeştri –
mi-am potolit setea din cascade şi peşteri
baroce,
m-am lăsat pătruns de praful entuziast şi pestriţ
al velocilor futurişti,
am gustat, o, acea atât de subtilă drojdie
depusă, prin ani aici, în adâncul
oricărui lucru…
Acum sunt sătul, ghiftuit, îmi fac mulţumit
siesta,
privesc cu încredere viitorul,
mă simt ca un humus fertil. Am şi început
să simt mişunând în mine
primele încolţiri. În curând
va răsări, desigur, o iarbă dulce, verde,
semn că sunt viu şi plin
de tainice, minunate puteri.
Aştept să mă pască o vacă.