Cristina DANILOV: Și ne iartă nouă greșelile noastre

Indiferent cât de briliantă este mintea unei persoane, indiferent câte studii are și indiferent de educația pe care a primit o, nu va putea niciodată să înțeleagă pe deplin o persoană care suferă, dacă ea însăși nu a experimentat, cel puțin o singură dată, sentimente aproximativ similare în viață. Pentru că suferințele au atât de multe ecouri sufletești ele nu pot fi explicate și procesate, rațional, doar de minte. Trebuie să fii în pielea unei persoane care suferă pentru a avea o imagine a acestui sentiment pe care îl trăiește ea. De aceea este atât de important în această viață să treci prin toate, și prin bine, și prin rău. Când trăim durerea emoțională de durată, ajungem la o înțelegere a vieții care valorează enorm atunci când ne aplecăm urechea și spiritul la durerea celuilalt.

I-am spus lui T., într-o dimineață, la telefon, venind, așa, întâmplător, printre multe altele, vorba despre suferință, ca aceasta poate fi dincolo de latura ei profund spirituală, unul din cei mai importanți cuantificatori ai sentimentelor umane. I-am spus așa, pur și simplu, fără să fi citit vreodată vreun studiu despre asta, care să mi întărească afirmația. Vrei să știi cât de mult ai iubit un om? am continuat eu pledoaria. Măsoară ți suferința când acesta nu mai este lângă tine. Prin suferință înțelegând durerea mentală continuă și prelungită, precum și un sentiment de confuzie, gol interior și haos în minte, când nu poți să ți aduni gândurile, să percepi timpul și să decizi cum ar trebui să trăiești mai departe.

Dar, oare chiar este posibil să cuantificăm suferința, dacă este doar o experiență pur subiectivă? mi am spus după ce am închis telefonul. În primul rând, cred că putem fi de acord că pentru un individ putem da cel puțin o ierarhizare a suferinței induse de diferite situații. Dacă mă lovesc la un picior, probabil că am mai puțină durere decât dacă îmi prind mâna în ușă. A fi lovit cu o piatră în ochi ar putea fi de două ori mai dureros decât a călca pe un pix care stă aruncat în mijlocul unei camere. După cum vedem, apar scale care pot cuantifica acest sentiment. Apoi, ne am putea întreba dacă suferința poate fi comparată între diferiți subiecți. Este posibil ca durerea indusă de pixul lăsat pe podea în cameră să fie de o sută de ori de ori mai mare pentru tine decât pentru mine. Dacă sunteți la miezul nopții cu doi copii care acuză dureri de cap și în casă aveți o singură pastilă de Algocalmin, iar primul copil acuză dureri ușoare în vreme ce celălalt suferă cumplit, probabil i ați oferi celui de al doilea copil medicamentul, iar celuilalt i-ați face o frecție cu spirt, dacă nu aveți altceva la îndemână, și i-ați pregăti un ceai fierbinte. Dacă am presupune că stările mentale și fizice sunt categoric incomparabile, ar trebui să aruncați o monedă mentală pentru a alege dintre cei doi copii, la urma urmei, de unde știm că primul copil nu suferă mai puternic decât cel de al doilea, doar că el este mai puternic sau mai rezervat în a și exprima suferința? În realitate, însă, îi acordăm prioritate celui de al doilea – facem asta și în contextul suferințelor provocate de boală, dar și în contextul stărilor pe care le trăim. Gândurile noastre sunt cauza multor suferințe interioare. Iar suferințele noastre, ca și gândurile, nu se aseamănă între ele. Prin ele, evenimentele care au loc în viața noastră, ne afectează starea de spirit. Pentru că multe dintre ele sunt „rele” pentru noi doar din punctul nostru de vedere. De ce oare mi a spus asta? Mă detestă? De ce nu mă caută? Nu sunt atât de interesantă pentru el? Gândurile noastre ne creează acest disconfort, nu realitatea. Cert e un lucru, dacă înveți să ți controlezi gândurile, suferința va fi mult mai mică. Dar mulți oameni nu știu cum să facă asta, la urma urmei, este destul de dificil să nu gândești așa cum te obligă circumstanțele să o faci. Prin urmare, oamenii suferă de fiecare dată când evenimentele din lumea exterioară nu coincid cu așteptările lor, cu dorințele lor, cu modul lor de a trăi. În toate situațiile trebuie să clarificăm ce anume ne a stimulat suferința, pentru a vedea mai exact unde ne plasăm în raport cu ea.

Gândurile acestea nu vin din neant, ele sunt rodul experiențelor pe care le trăim zilnic. Așadar, ne întrebăm, ce anume, mai exact, din lu-mea exterioară cu care ne intersectăm zi de zi, ne pot provoca aceste gânduri de care spuneam? Dacă analizăm mai bine, principala sursă a suferinței noastre sunt alți oameni. Cu ei s ar putea ca ceva să nu se dezvolte în modul în care avem nevoie, drept urmare ne simțim nefericiți și suferim. Bolile, catastrofele, alte forțe externe, poate chiar toate luate laolaltă, nu provoacă atât de mult rău și durere unei persoane ca omul. Să analizăm puțin experiența noastră de viață, amintindu-ne toate momentele în care am suferit, sigur vom găsi o astfel de conexiune, în cele mai multe cazuri. Fie că e vorba de dragoste, de moarte, de război, de trădare, de ură, de violență domestică, de umilință, de invidie și nepăsare, toate acestea ne au provocat suferință.

A ierta pe cel care a provocat suferința în acest caz pare o sarcină imposibilă. Cum să ierți criminalul care ți a ucis cu sânge rece copilul? Cum să îl îmbrățișezi cu tot sufletul pe cel care ți-a incendiat casa? Pentru a restabili armonia interioară, există, în noi, dorința de a provoca durere în schimb, adică de a ne răzbuna. Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte clarifică faptul că iertarea este, în multe cazuri, inacceptabilă. Există o singură cale de ieșire – să plătești cu aceeași monedă. „M-ai făcut să mă simt inconfortabil, iar acum eu te voi face să fii inconfortabil. Atunci mă voi simți bine, pentru că dreptatea mea personală va prevala. Acesta e primul gând care ne trece prin minte. Aceia dintre noi care au fost părăsiți măcar o dată știu că nu este ușor să găsești puterea de a ierta un partener care te-a mințit. Ai fost nedreptățit și inima ta strigă după răzbunare.

Religia este mijlocul care îi consolează pe cei ”săraci cu duhul ”, iertarea e lecția întregului Nou Testament. Contrar, știm că puterea unei persoane depinde în primul rând de puterea spiritului său, a caracterului, a stimei sale de si-ne, ceea ce este pur și simplu imposibil să o deții atunci când pierzi constant teren. Un exemplu elementar: dacă soțul te lovește crunt de fiecare dată când se îmbată și tu îl ierți pe nemernic pentru asta, vei prefera să te izolezi de ceilalți, suferind în permanență, doar pentru nu-i lăsa să vadă ceea ce tu ai trecut cu vederea și-ai iertat. Și asta pentru că nu ști cum să reacționezi într-o astfel de situație, ai acceptat o pur și simplu, ai luat o ca atare, nu ai făcut nimic să te răzbuni. Ești sfătuită, de fiecare dată. să ierți, să l înțelegi pe el și să întorci și obrazul celălalt. În plus, e posibil să uiți un lucru, persoana care te a lovit o va face cu siguranță din nou și o va face atâta timp cât îi vei permite știind că o ierți mereu și nu te vei răzbuna plecând de acasă sau alertând, de pildă, autoritățile să ia măsuri. După cum vedem, în asemenea situație, ideea că toată lumea care îți pricinuiește rău ar trebui iertată nu are temei, chiar dacă e difuzată cu bune intenții, în sine acest lucru este dăunător. Esența acestei idei e că prin iertare găsești calea către o viață lipsită de amărăciune și ură și te eliberezi de sentimentele negative. Și dacă nu poți ierta abuzatorul, atunci, ți se spune că ești o persoană nedezvoltată din punct de vedere spiritual și te confrunți cu probleme emoționale grave. Aceste mituri rănesc, în multe situații, oamenii. Există multe modalități de a renunța la răzbunare și de a găsi pacea care nu implică neapărat iertare. L-am iertat că a plecat de acasă cu alta înseamnă că ai înțeles în cele din urmă situația, că nu te iubea, poate nici tu nu l-ai iubit precum credeai, poate te ai detașat fiindcă între timp ai întâlnit un alt bărbat cu care îți consumi iubirea. Dar nu va însemna iertare. În interioritatea ta, tu încă ai resentimente și, în primul rând, trebu-ie să faci pace cu ele, rând pe rând. Făcând pace cu tine, îl poți ierta pe celălalt. Iar acesta presupune un lung proces.

Răzbunarea este ceea ce îți permite să iei de la cineva care îți este dator, doar o faci și ga-ta, nu ar trebui să ai nicio dependență personală, îți revine prin asta acea forță interioară și încredere de care ai fost odată lipsit. Principalul lucru este să nu ți pierzi capul în propria ți ură planificând răzbunări care sunt contrare legilor, moralei sau dăunează fizic sau psihic ființei. Unii citesc acatiste și merg pe la mănăstiri în speranța că răul făcut se va întoarce de unde a plecat, alții apelează la legiuitor sau autorități, alții îți aruncă o vorbă „de duh” în public, doar-doar te or atinge și ei în același mod în care tu i-ai atins.

Întâlnim oameni care se răzbună evoluând profesional, înscriindu-se la o facultate, scriind cărți, construindu-și o casă, alții care, după o relație eșuată, socializează mai mult ca înainte, își fac prieteni noi, călătoresc, își refac viața. Unii apelează chiar la saloanele de înfrumusețare pentru a le arăta foștilor ce au avut și ce au pierdut. Și acestea sunt tot forme ale răzbunării și azi, aici, mă refer doar la acestea, ca să fiu bine înțeleasă. Răzbunarea nu trebuie perce-pută neapărat ca un fenomen fizic, marcat de ură profundă și frustrări, este și o explozie a psihicului, este o stare de spirit și suflet. O per-soană care a făcut rău față de tine ți a luat pute-rea pe care ți a dat o natura și ai dreptul să ți o returnezi. Bineînțeles, dacă ești sigur că acea putere îți aparținea cu adevărat. Și aici trebuie să clarificăm, din nou, dacă lucrurile pe care le am pierdut din cauza altora merită efortul răzbunării. De cele mai multe ori, nu.

Iei decizia să ierți, dar se întâmplă adesea ca infractorul să nu și ceară scuze, să trăiască ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, să nu simtă remușcări și, mai ales, să nu și recunoască greșeala. Ceea ce ți a făcut tatăl tău a trecut. Nu poți să-l ierți și să mergi mai departe în pace? E doar tatăl tău, doar nu o să-l băgăm acum în pușcărie, pentru că te a violat când erai copil!`, îi spune mama fiicei. O mamă poate spune asta din bune intenții pentru soț, să zicem, din nebunie sau ură față de propria fiică, dar riscă să-și transforme fiica într-o victimă pe viață ascunzând o infracțiune pe care fiica ei a tolerat o ani buni. Iar insistența cu care cerem victimei să ierte, să treacă dintr-odată la sentimente mai bune, doar pentru a arăta că e un bun samaritean, când în ea clocotesc sentimentele de furie, ură, neputință, deznădejde, și simte nevoia acută de a se răzbuna pe cel care a făcut o să sufere, nu face altceva decât să o oblige să demonstreze iar și iar că și a câștigat definitiv dreptul de a fi umilită.

Este nevoie de timp și de multă înțelegere și cunoaștere a noastră și a celui de lângă noi pentru a ne împăca cu nevoia de a ierta pe cel care ne a produs suferință. Acest lucru nu se fa-ce instantaneu, la cerere. Suferința are cursul ei și trebuie lăsată să curgă. Și această obișnuire treptată cu ideea că și noi putem greși și răni pe cineva, că trebuie să ne cerem iertare pentru as-ta, este o parte importantă a înțelegerii că doar iertând greșelile altora vom fi, la rândul nostru, iertați. Pentru a ierta cu inima, nu cu vorba, trebuie să ieși, prin autocunoaștere, din închisoarea gândurilor, a propriilor sentimente negative și, implicit, a suferinței. Să ne amintim de câte ori, în suferință fiind, am strigat, drept răzbunare, amenințând cu pumnii spre ceruri „Nu, nu există Dumnezeu!”. Și, totuși, Dumnezeu am văzut, mai apoi, că există. Numele Lui este Iertare.