Liviu Ioan STOICIU: Poeme

Liviu Ioan Stoiciu – născut în 19.02.1950 la Dumbrava Roşie / Piatra Neamţ: poet, prozator, autor dramatic, eseist şi publicist. A fost redactor (şef şi adjunct) la revistele Uniunii Scriitorilor „Contrapunct” şi „Viaţa Românească”. Premii: Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”, Opera Omnia pe anul 2018 la Botoșani. Premiul Național „Tudor Arghezi” pentru Opera Omnia, acordat de Uniunea Scriitorilor. Marele Premiu „Virgil Mazilescu” pentru întreaga operă poetică. Marele Premiu și Trofeul Festivalului Internațional „Primăvara Europeană a Poeților”, la Chișinău (pentru Opera Omnia, acordat de Uniunea Scriitorilor din Moldova. Marele Premiu al Festivalului Național de Literatură „FestLit” Cluj-Napoca, 3 iunie 2018. Premiul Scriitorul Lunii Mar-tie 2018 (9 noiembrie 2018 la Iași) și Premiul Scriitorul Lunii Februarie 2020 (6 noiembrie 2020, Iași. Marele Premiu al Congresului Naţional de Poezie. Marele Premiu Balcanica la Festivalul Poeților din Balcani. Marele Premiu „Cununa de Lauri din Tracia” acordat de Uniunea Scriitorilor la Turnirul de Poezie (8 septembrie 2018, la Alexandroupolis, Grecia. Marele Premiu al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România în anul 1997. Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer, acordat de Președinția României.

Debut editorial cu versuri: La fanion, 1980, Premiul Uniunii Scriitorilor. Alte volume de versuri: Inima de raze (1982), Când memoria va reveni (1985), O lume paralelă (1989), Poeme aristocrate (1991, Premiul Uniunii Scriitorilor), Singurătatea colectivă (1996, Premiul Academiei Române), Ruinele poemului (1997), Post-ospicii (1997), Poemul animal (2000), La plecare (2003), pam-pa¬ram-pam / adjudu vechi (2006), Craterul Platon (2008), Pe prag / Vale-Deal (2010), Substanțe interzise (2012), Nous (2015), Efecte 2.0 (2017), Luare aminte (2022). Apoi, Opera Poetică vol. I și vol. II (2016). vol. III (2017). Antologii de versuri: Cantonul 248 (2005), Lanțul (2012), Stricarea frumuseții (2019, în colecția Poeți Laureați ai Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia). Volume de memorialistică / eseu / publicistică: Jurnalul unui martor (1992), Jurnal stoic din anul Revoluţiei, urmat de Contrajurnal (2002), Cartea zădărniciei (Convorbiri de sfârşit cu Al. Deşliu & „Inspiraţii” de început) – 2008, Ajuns din urmă (poemul-jurnal / jurnalul-poem) – 2017, De uz strict personal (Din anul Revoluției – jurnal. Și după 17 ani, elegii ale unui accident), 2022. Romane: Femeia ascunsă (1997), Grijania (1999), Undeva, la Sud-Est (2001), Romanul-basm (2002), Vrăjmaș (2014), Transfer (2017). Dramaturgie: Teatrul uitat (2005, Premiul Uniunii Scriitorilor).

 

La o nouă despărţire

apăsătoare singurătate. Uitătură când şi
când, înlăuntru şi înafară, nimic din ce ar putea
să-mi ţină de urât. Poate că lumina
dinafară nu ajunge să-mi arate adevărul. Dar lumina
dinlăuntru? Peste tot – numai eu. Sau eu
nu sunt nicăieri, de fapt? Oricum, nu contez. Rămân
ascuns. Tânjesc după ce nu am acumulat
în suflet şi ce ar putea să mi consume altfel timpul.
Că mă pierd în nimicuri. Mi-ar plăcea să
mut lumea din loc, sau măcar să-mi fiu mie însumi
sprijin. Nu reuşesc decât să mă subminez
singur, să mă duc la fund, nu să
mă înalţ: încetul cu încetul, sunt convins, îmi
voi pierde firea. Pe zi ce trece nu mă mai ţin minte,
prefer întunericul, dedesubturile lui. Pun
pariu că şi amestecul chimic din mine e de vină, el
mă duce în ispită, aş putea
să nu mă mai alimentez, să intru în greva foamei şi a
setei – bun, să intru, şi ce rezolv? Ce
aş redescoperi? Aş ajunge astfel mai aproape de mine
însumi sau m-aş îndepărta? Sau ar
ieşi la iveală izvorul unor traiectorii nervoase din
pământ, după ce voi da colţul? Mă
văd trecând iar cu o bicicletă prin faţa mea, în prima
tinereţe, tulburat, îmi fac semn şi
mă opresc: salut, Vale Deal! Salut? Ce mai e şi asta?
O nouă despărţire? Linişteşte-te, nu e decât
o reacţie în lanţ a unor lungimi de undă din univers.

 

 

O biserică mergătoare

Miresme vătămătoare şi diferite forme de rătăciri, ba
cânta şi cucul când a
ajuns din urmă o biserică neterminată, pusă pe patru roţi,
plină de gutui, cu
limba scoasă. I s-a părut că
are în faţa ochilor o adevărată întărire în
necunoscut a graţiei sale, din tinereţe. Mai ales că era sub o impresie
profundă, atunci, a sfatului
unui venerabil şef de trib – să
caute o biserică neterminată, mergătoare, şi să se roage în ea: că
tăcerea,
îndelung practicată, nu-i place lui Dumnezeu,
deoarece i te ascunzi… Când a

ajuns o din urmă, a constatat că, de fapt, biserica asta
neterminată era o simplă căruţă trasă de cai,
care scârţâia îngrozitor. Şi în care nu te puteai urca, să te rogi, fiind
plină vârf cu
tot felul de roade stricate, adunate la întâmplare, ale
acestor vremuri.

Regăsit, s-a aşezat pe coada căruţei.

 

 

Mari viziuni

Au îmbătrânit o dată cu noi, asta e explicația, ascultă
ce-ți spun eu. N au rămas decât resturi,
marile viziuni pentru mine erau în secolul trecut pe toate
drumurile, miroseau frumos, acum nu
mai sunt nicăieri, numai vârsta e de vină? O fi de vină și
mâncarea proastă… Sărut mâinile, îl căutăm
pe domnul doctor psihiatru… Poftim? A murit? Dumnezeu
să-l ierte… Ce ți spuneam eu că trăim pe
altă planetă, am greșit direcția, trebuia să luăm tramvaiul
invers… Mă iertați, înainte lucrurile
aveau o legătură între ele, un rost, acum totul e
desperecheat, unde întorci
capul vezi mortăciuni pe picioare, „zombi”, strâmbi din nas,
s-au uzat simțurile, ești întrebat: ce ai
închis în acel obiect? Nu auzi că plânge? Dă-i drumul!
Nu întreabă dacă vrea să fie liber
sau dacă nu cumva plânge fiindcă e nefericit… A

doua zi, dimineață, nu
și au mai amintit de nimic: au băut într un bar din
zona Gării de Nord până la ora 2,
când s-a închis.

 

 

Ceea ce este

Îmi dau seama că n-am văzut o niciodată cum își împletește
părul. O aștept să apară azi, de a dreptul fatală –
nu mi-a specificat la ce oră va sosi,
nici dacă vine de departe cu trenul sau cu mașina, sau
mai știu eu cu ce. Mi-am pregătit
bocceaua, cu cearșaf, două fețe de pernă și două
prosoape, ciocolate, două zile și
două nopți ne vom face de cap la un hotel, ne vom lupta
cu trecutul, după care mă voi lăsa dus.
Eu sunt oricum în inferioritate – vârsta, depresia,
lipsa de motivare de a continua,
totul pare a fi expirat.
M-am bărbierit proaspăt, m-am dat cu Axe –
e parfum de jur împrejur, plutesc. Am făcut un duș lung.
Nu mi-e foame, de dormit peste noapte am
dormit pe sărite, dar ce mai contează. Mă voi îmbrăca
frumos. În așteptarea telefonului
ei de întâlnire, încerc să scriu un bilet de adio, dar
nu-mi ies cuvintele, tai, sunt prea
patetic. Să las moștenire tot ce am – cui? Să-și amintească
zilnic de mine? Nu! Asta ar fi chiar o
pedeapsă. Altceva nu-mi trece prin cap. Am pregătit și
două perne de iarbă. Mă voi lăsa legat
cu un lanț de clopoței de pat, cât voi mai sta cu ea
împreună – să mi se impregneze
în fiecare celulă clinchetul lor… În sfârșit, caligrafiez
pe un carton, mare, ce
am citit într-un cimitir: „Ceea ce este
n-a putut fi altfel”.

 

 

Ce i a mai rămas

nimic nu mai e cum a fost, a pierdut şi ce n-a avut,
acum stă în ogradă cu ochii în gol şi
îmbată ciorile cu ţuică, le dă pâine înmuiată în ţuică,
pe una a prins o şi i-a turnat ţuică pe gât,
i-a desfăcut ciocul şi cogâlţ, cogâlţ…
N-a murit cioara, din contră, de-a doua zi i-a
cerut de băut. Acum bea cu ea împreună şi la cârciuma
din sat – noaptea, cioara se transformă
în femeie tânără. El
şi a pregătit totul pentru înmormântare, hainele,
pânzele de pus în coşciug, coşciugul,
dar nu mai crapă o

dată, să scape de o grijă. Şi-a dat seama că
nu mai e decât o adunătură de acte vechi,
pe care nu le poate citi, că-l
podideşte plânsul. Că sunt implicate
spații malefice, energii ale câmpului lui mental,
diferite lungimi de undă și frecvențe. Ce i-a mai rămas?

Să-și plângă de milă, totul a rămas măsurat după
ochii lui, ce n-ar fi dat să plângă în
hohote: în tribunal n-a putut, după divorţ, nici pe stradă,
că-i era ruşine, a intrat în biserică, dar
nici acolo n-a plâns, avea impresia că-l luau peste
picior sfinţii, păcătos cum e. Dacă
ar fi putut să moară atunci, ar fi fost perfect. N-a
fost să fie. „Ţi-ai dat foc
amintirilor?”, l-a întrebat o babă – după ce a provocat
un incendiu: „în urma incendiului, cei
43 de iezi aflaţi într-un grajd improvizat, lipit de colibă,
au ars de vii”…

 

 

Tu-i paștele mă-sii

S-au adunat, fiecare cu mizeriile lui, inițial, la
mașina de spălat a satului, pe
gârlă – la vârtelnița de piatră, cu găuri, unde au frecat,
au stors, au pus covoarele scrise mărunt
la uscat, în vârful unor pari. Apoi s-au mai împrăștiat:
unii termină de pus șindrila pe toți pereții
exteriori ai caselor, în timp, alții pun la uscat fânul în
grajduri. Așa-i la noi, până la moarte,
un delir

obștesc: n-are cine pe cine să și verse fierea. Se
mai scoală câte unul la masă cu
gura plină și trage o înjurătură „la general”: tu-i
paștele mă-sii de viață, după care
se așază la loc și mestecă mai departe, dacă are ce…
Atunci, pentru trei minute ni
se face lehamite, ni se pârjolește, mistuie, nimicește,
sufletul își ia adio de la fiecare
și dispare în spatele unor geamuri murdare…

---