Gellu DORIAN – Poeme

Cum să pleci din Sevilla după mirodenii

şi să descoperi America
Orezul nu avea gust, iar reginei i se şoptise că
Un italian ştia de unde să aducă acele mirodenii
Pe care ea le visa zi de zi.
Maurii plecaseră după secole de construit moschei şi palate,
Vizigoţii se retrăseseră în răcoarea munţilor,
Sefarzii socoteau alişverişul care oricum va intra în visteria regală,
Iar regii celor patru regate
S-au aşezat la masa de lucru şi au decis că nimic
Nu mai poate fi pe lume mai frumos decît Cordoba,
Decît Granada, Malaga şi Sevilla unite la un loc,
Iar Guadalqivirul era calea cea mai uşoară spre Atlantic.
Asta o ştia şi Cristofor Columb
Şi, mai ales, ştia cum să lege uscatul de ape,
Aşa cum în Italia nu avea cum,
Iar de acolo Indiile erau atît de îndepărtate încît
I-ar fi trebuit zece vieţi să ajungă acolo,
Şi între timp mirodeniile ar fi intrat pe mîna englezilor,
Care habar n-aveau că Gibraltarul e ca o poartă
Prin care nu poţi intra decît prin Londra.
Şi aşa orezul reginei va căpăta gust,
Iar alcovurile ei vor mirosi a flori de acante,
De crini amazonieni, încît
i-a umplut lui Columb lăzile cu aur şi bani
şi i-a spus că la sărbători doreşte să aibă pe masă
cele mai alese condimente. Pînă atunci îl va iubi
pe rege aşa cum un şahist se uită în ochii adversarului
pentru a-i lua regina.
Doar trei luni şi Indiile s-au mutat în San Salvador,
Iar America i-a devenit patrie celui care va călători
Mai mult mort decît viu,
Pînă să ajungă să-şi odihnească cele 170 g de oase
Cîte au mai rămas din el în catedrala în care
Şi regele şi va găsi loc de odihnă, acolo
Unde regina va deschide mereu ferestrele
Să intre mirosul de mirodenii din hainele
Călătorului fără oprire, celui căruia-i va interzice
Să se mai întoarcă viu acolo unde gloria acestuia
Se anunţa mai mare decît a oricărui rege.
Iată mă aici, întors pe dos
Ca o cămaşă făcută cordele
Ţesute în preşuri pe care calc
Cu ochii lipiţi de tavanul care ascunde
Tot cerul în el.
Nu se ştie cînd voi pleca spre Indii, nici
Cînd voi reveni din America,
Ştiu însă că acum bat clopotele într o clopotniţă
A mănăstirii Coşula, iar călugării se retrag
În umbrele care ies din hainele lor dimineaţa
Ca nişte flori bătute de secetă.

 

Cîntec de toamnă

Nu toţi trandafirii sunt vinovaţi de moartea lui Rilke,
toamna asta sunt mai trist decît ieri,
aerul galben ca mierea îmi intră în priviri amar,
grădina e ca o scenă peste care în curînd va cădea cortina,
ieri am fost mai fericit decît azi,
grădina e plină de trandafiri înfloriţi,
spinii lor mi au tatuat toată vara pe piele numele poetului
încît pot citi în fiece clipă poeziile lui
ca pe un venin dulce de viperă,
sîngele meu le stă în petale,
nu fiecare trandafir e călău,
nici fiecare deal nu e Golgota,
grădina mea nu este Ghetsimani,
nu fiecare răstignit e Isus,
nu fiecare mort e poet,
cineva împleteşte coroane de spini,
în fiecare mugur stă ascunsă o cruce,
în fiecare semen e un fariseu,
toamna asta sunt mai trist decît ieri,
nu toţi trandafirii sunt vinovaţi de moartea lui Rilke.

 

 

Despre cursurile

de făcut poeţi
Vin unii în casa poetului şi cred că pot da lecţii de poezie,
vorbesc de funie în casa spînzuratului,
nici bine nu a venit prima zăpadă şi ei sărbătoresc Crăciunul,
deja au scos tot şoriciul de pe porc
şi încearcă pe slănina lui să citească palimpsestul
guiţatului scris pe lama cuţitului,
unii sunt experţi şi ştiu să dea definiţie poeziei,
definiţie care intră bou pe o ureche şi iese vacă pe cealaltă,

sobri, în adidaşi şi pantaloni scurţi, îşi dezleagă papionul
şi urcă everestul din curtea poetului care zace mort la Bellu
sub o tufă de măceş, fost cîndva trandafir,
dar viu prin toate bibliotecile prin care
elevii nu au apucat să treacă încă,
dar vor să înveţe să scrie poezie,
cu p mic sau cu P mare, cu î din a şi cu sunt,
cînd e cazul,
cu titlu sau fără titlu, dar obligatoriu cu & în loc de şi,
alţii sunt deja tobă de carte
şi trag pe nas ierburi din narghilele aduse pentru ei de dealeri special angajaţi,
spunînd că poezia e doar o frază de dînşii inventată,
că pînă la ei totul a fost o mîzgă din care nu mai poţi extrage
decît fosilele unui zăcămînt ostil
folositor motorului omului din Tecuci
pe cînd Magistrul nu se gîndea la creative writing,
la politically correct, la feminism,
ci doar la Marile transversalii în timp ce zbura ca pelican pe deasupra Ciricului,
iar cei ce i urmăreau zborul s au numit
Lucian, Nichita, Liviu şi nu se umflau în pene decît
dacă zborul lor putea fi la fel de înalt,

curtea e din ce în ce mai plină de bălării şi saci burduşiţi cu paie
pe care maeştrii îşi aşază discipolii
care cad în extaz cînd guiţatul porcului
se transformă brusc în behăitul mielului la Paşti,
iar cartea pitică, doldora de premii,
ca un pom plin de tot felul de jucării pentru fetiţele
care ştiu să cînte pe dinafară Moşule, ce tînăr eşti/
E prim a oară cînd vii la mine!
şi poezia e gata, maestrul fericit,
cu organele pline de votcă,
şi deloc nebun,
semnează statul de plată,
dă diplome de absolvent celor care au intrat pe poarta curţii poetului
neştiutori şi acum sunt poeţi în toată puterea cuvîntului,
gata pentru ediţia următoare
să ţină lecţii de poezie altor promoţii de viitori poeţi
rupţi în cur, pregătiţi să intre în Academie,
unde i trai şi armonie,
în timp ce printre ramuri, melancolic cornul sună,
mai departe, mai departe
ai noştri tineri acolo învaţă
cum se face verde oul fiert de raţă,
cum e cu poezia la nceput de viaţă,
că sfîrşitul va fi plin de mîzgă oricum
pe care o vor eradica alţi juni cu inteligenţă artificială
şi IQ foarte ridicat,
atît de ridicat că abia de se va zări printre
stelele n cer
deasupra mărilor
şi depărtărilor
pînă ce pier…

 

 

Faţa mea veselă

De pe faţa mea trag faţa mea obosită
şi ce văd în spatele ei e o masă care seamănă perfect cu mine
cînd eram fericit,
şi atunci mă aşez şi aştept,
iar cît aştept, nu vine nimeni să se aşeze peste faţa mea
bine întinsă, plină de pahare
care aşteaptă şi ele la rîndul lor să fie umplute
şi băute de guri însetate,
dar în faţa mea mă aşez tot eu, cel căruia i a fost furată faţa
de o fiinţă nevăzută,

seamănă atît de mult cu cel ce sunt,
încît nu ne avem nimic de spus,
pentru că nu avem nimic de ascuns,

el aşază alte pahare goale, care aşteaptă să fie umplute
şi golite de alte guri însetate, guri pe care le aud
prin preajmă sporovăind, aşa ca şi cum vîntul
ar zvînta feţele de masă puse la uscat pe o sîrmă întinsă
prin care se desluşesc vorbele tăcute de mine
în faţa celui care aşteaptă să umplu paharele
şi să dăm drumul vorbelor ca nişte zaruri
rostogolite pe catifeaua verde a unei feţe
trase de pe chipul celui căruia noi i am dat nume,
iar numele lui ne umple paharele
de pe masa sub care chipurile noastre
aşteaptă o nouă viaţă,
una căreia să nu i avem nimic de ascuns,
nimic de reproşat,

dar cînd îmi ating faţa cu palma umedă
totul dispare şi în golul în care mă arunc
se face ziuă,
mă ridic şi merg la bucătărie, aşez paharele pe masă,
aştept micul dejun, care vine odată cu ea,
faţa veselă a celei căreia i am povestit toate astea
şi m a crezut.

 

 

Despre aceeaşi amintire cu Ioan Es Pop, relatată şi în poezia O seară liniştită. La Iaşi

Cînd nu mai vînam iluzii la Iaşi, pentru că acestea
fuseseră vînate de alţi iepuri lacomi, eu şi IoanEs
ne lipeam de vitrina unui bar gol
ca pe vremea pandemiei.
De teamă să nu aflăm
vreun răspuns despre noi, puneam întrebări scurte:
– eşti bine?
– da, cu boala am rezolvat o, cu sănătatea stau mai prost.
Şi aşteptam să ne pună altcineva alte întrebări,
să putem da şi noi alte răspunsuri. Iar
din pustiul acela de terasă din apropierea Tîrgului Cucu,
pe lîngă Biserica Barnovski,
a apărut ea, o fiinţă fără aripi, deşi era înger,
în mînă cu două pahare de vodcă:
– numai astea două le aveţi? a întrebat IoanEs
foarte îngrijorat ca la o coadă la lapte
de pe vremea lui Ceauşescu, încît, să fie sigur,
le a tras pe amîndouă în faţa lui, făcîndu le să comunice,
ca într o perfuzie panaceurile mincinoase,
încît eu am spus:
– eu nu beau vodcă, aduceţi mi un pahar cu vin roşu,
care e cel mai bun citostatic, mai bun de 10.000 de ori
decît orice citostatic.
Şi îngerul s a făcut nevăzut, iar IoanEs mi a spus:
– mie doar vodca îmi face bine,
altfel, dacă mă aflu în faţa unei săli pline de sorbitori de poezie,
tremur, mi se înfundă vocea, iar poezia
moare în mine ca o fată frumoasă într un spital de provincie.
Şi acelaşi înger a apărut imediat cu ochii albaştri
şi în mînă cu tot rubinul de pe dealurile Cotnarilor.
Şi aşa, în aşteptarea trîmbiţelor Ierihonului,
am risipit timpul rămas într un nou edificiu pe cale de dispariţie.
Aerul cobora din Copou, ca Veronica spre coclaurile Ţicăului,
să stea în braţele poetului, tremurătoare ca frunzele pe ramuri,
iar noi conversam despre tăcere,
umplînd tăcerea cu tăcerea noastră.

Acum cînd scriu aceste lucruri,
zborul nostru încă este în plină desfăşurare
pe deasupra tuturor iluziilor
pe care ni le facem pentru ziua de mîine!
– Sănătate, IoanEs!
Ştiu că la Beclean răsare soarele în fiecare zi
şi nu a apus încă, iar cerul
e plin de stele de ne nlocuit. Pe aici,
terasele sunt pustii, iar doctorii dau faliment peste tot,
numai la Socola bat clopotele
şi nimeni nu ştie de ce sunt trase,
podgoriile gîlgîie în gîtiţa celor tulburaţi,
dar cu gîndul limpede ca cristalul…

 

 

O poezie dedicată lui Dumnezeu pe vremea cînd încă nu existam

E tîrziu şi pentru mine, nu numai pentru ei,
încît m am decis să nu mai arunc cu poezii în dreapta şi n stînga,
am sentimentul ciudat că stric orzul pe gîşte,
e secetă, şi orzul e scump,
iar heleşteele au secat şi stolul de gîşte e din ce în ce mai mic,
zboară pe sus ca un V destrămat,
tras de o sfoară ca pe un zmeu plin de panglici colorate
de copilul care a venit să mi spună că e tîrziu,
că afară e secetă,

ga ga, se aude din cer,
iar în farfuriile franţujilor nu mai e foie gras
şi fişierele mele sunt doldora în laptop,
îi cer lui Ţî să mi spună cînd e gata cartea
cu cele 13 desene ale Norei şi 28 de poezii
scoase dintr un autoportret euELeu,
pe cînd încă nu mă zbăteam ca peştele pe uscat
la uşa unor bolînzi care au crezut că un poet
este ca un mig 21 lancer devenit avion de hîrtie,
aşa ca în curtea omului din Tecuci motorul
care nu i folosea la nimic,
pe vremea cînd poetul era pelican
şi şi scria Transversaliile mari sau cele patru estetici,
încît copilul n a mai plecat,
a rămas în mine şi, de la o zi la alta, mă tot întreabă
ce e cu poezia aia,
ce e cu cartea aceea pe care nu o deschide nimeni,
de ce nu mă mai joc,
de ce stau toată ziua între două coperte de carton
pe care cu pleoapele mele ostenite le tot şterg de praf,
pînă cînd mingea lui din pîslă trece prin fereastră
şi se opreşte direct în ochiul lui Dumnezeu,
care tocmai citea această poezie
pe care i o dedicasem numai Lui
pe vremea cînd încă nu existam.

 

 

Bibliotecarul

Toată viaţa ai şters praful de pe cărţi
ca pudra de pe pielea unor femei
venite dintr un lan de floarea soarelui
într o amiază fierbinte de vară,

ai fost atent la fiecare copertă, să nu se irite pielea femeilor
întinse pe plajă,
la fiecare pagină, să nu mişti vreun cuvînt tatuat
ca într un palimpsest toate vorbele de dragoste spuse
de la Adam pînă la tine,

udai cîrpa de bumbac cu spirt pulverizat
ca din flaconul cu apă de colonie
şi apoi scoteai cartea din raft
aşa cum scoteai de pe trupul femeii rochia
sub care se ascundea tot polenul din tabloul lui Van Gogh,
ştergeai uşor, aşa cum a şters Maria Magdalena
sîngele lui Isus de pe fiecare cui,
să nu laşi urme pe piele
ca rujul de pe buzele femeii pe paharul cu şampanie,

toată viaţa ai făcut asta
şi acum te uiţi la cărţi cum se acoperă cu praf
ca femeile cu rochii transparente de mătase
al căror foşnet îţi aduce aminte
de vara cînd căutai cu degetele n nisip
trupul atît de bine scris al femeii
pe care doar tu o răsfoiai,
dar viaţa ta e doar un scurt episod
dintr o lungă istorie în care s au pierdut
cei mai puternici bărbaţi
sub pielea femeilor plină de polenul lanurilor de floarea soarelui
prin care acum rătăceşti
într un rai din care au fost izgoniţi Adam şi Eva,
ca acum cărţile din mîinile celor care
s au făcut gropari pentru ele,

şi praful de pe cărţi uşor uşor se pietrifică.

 

 

Răstălmăcire
(aproape eminesciană)

Niciodată n am crezut că voi putea fi uşurat de poveri
şi împovărat de griji veşnic
privind dinspre moarte spre naştere
în ochii cei trişti ai eternităţii

cînd chiar acum simt cum umerii sunt plini de îngeri
care mi aruncă pietrele pe care le am tot cărat
Sisif umilit şi lăsat pradă urii
nicidecum trecătoare

lăsat pradă sinelui sting cu lacrimile mele
focul pus de cei cărora nimeni nu le a văzut faţa
ci doar faptele ca pe nişte ocale duse cu greu
peste toate mările cerului

nu văd vreo altă realitate mai crudă decît visul frînt
în chiar noaptea lui veşnică
din care nici stelele nici luna nu se mai nasc
din cenuşa lor spulberată întruna

fie mi pustie inima ochii fie mi pustii
dar lăsaţi mi trupul viu fără de margini
numai aşa să pot înţelege ce aţi mai putea culege
dacă nimic din ce mai sunt nu vă mai rămîne!

---