Din poezia avangardei ruse – Vasili KANDINSKI

---

Traducere și prezentare Leo Butnaru

 

S-a născut în familia unui comerciant de ceaiuri ce descindea din spița celor trimiși de regimul țarist la ocnă în Siberia. În 1871, familia Kandinski se stabilește la Odessa, unde Vasili absolvi gimnaziul clasic, făcând și studii de arte plastice, muzică.

Urmează dreptul la Universitatea din Moscova (1886-1892). Peste un an își susține disertația „Despre legitățile retribuirii muncii”, iar peste alți trei ani pleacă la München, unde studiază arta plastică. Aici face cunoștință cu elvețianul Paul Klee, viitorul său prieten și camarad întru creație. Călătorește mult prin Europa și Africa de Nord (1903-1907). Se integrează în boema moderniștilor germani. După revoluția bolșevică din Rusia, deține funcții înalte la Comisariatul Învățământului, însă în 1921 se reîntoarce în Germania. În 1937, pânzele sale și ale altor pictori avangardiști sunt vernisate la expoziția inspirată de Hitler, intitulată apocaliptic „Artă degenerată”.

Kandinski solicită cetățenia franceză, locuind la Paris. Vasili Kandinski a fost nu doar un creator-novator în artele plastice – pictor, acuarelist, gravor, – dramaturg, teoretician al artei, moralist ortodox, – ci și unul din cei mai originali poeți ai începutului de secol XX. Aproape toate versurile sale au fost inserate într-un album, la care a lucrat în perioada anilor 1908-1911. Prima variantă de lucru a fost una rusească, numită „Sunetele”, pe care intenționa s-o publice la Odessa. Însă a se realiza în faptă editorială i-a fost dat doar variantei germane, „Klonge”, apărută la München (sfârșitul anului 1912).

Curând, cartea-album devine foarte populară în lumea avangardiștilor. Sub influența lui Kandinski, începe să scrie versuri și Hans (Jean) Arp. Textele sunt primite cu entuziasm în cercul dadaiștilor din Cabaretul „Voltaire” din Zürich. Contemporanii pictorului-poet, poetului-pictor Vasili Kandinski au intuit din start grotescul și comicul personajelor înfățișate sub formă de „fenomene eminamente spirituale”, a ceea ce însuși Kandinski definise drept „prelingerea cerului” prin conturul obiectului. Implicit, versurile atestă crezul artistului, poetului în apropierea „marii Epoci Spirituale”. Însă, precum se știe, avea să vină, să năvălească bolșevismul, războaiele civile, stalinismul, hitlerismul… Oricum, acestora și altor fenomene catastrofale le-a supraviețuit întreaga artă a lui Vasili Kandinski, deci – și poezia lui, în structura căreia, printre alte calități, trebuie să remarcăm o limpezime, o claritate „picturală” a expresiei, o siguranță în potrivirea cuvântului tocmai la locul ce i se cuvine, care i-a fost, cumva, predestinat.

 

Cântec

Iată omul,
Stă în cerc,
Stă în cercul
Care-l tot strânge.
Și-i mulțumit.
El cel fără de urechi.
Și fără de ochi, de asemenea.
Și al sferosoarelui
Sunet purpuriu
Nu ajunge până la el.
Tot ce-a fost să cadă
Se va ridica din nou.
Tot ce-a fost să amuțească
Va cânta.
Și omul
Fără urechi,
Fără ochi – la fel e și el
Și-al sferosoarelui
Sunet purpuriu
Va și ajunge la el,
Îl va atinge.

 

Totul încă?

Tu, spumă sălbatică.
Tu, melc, moluscă inutilă ce nu mă iubești.

Pustia muțenie a nesfârșiților pași de soldați
pe care aici nu-i aud.

Voi, patru ferestre pătrate
la mijloc cu o cruce.
Voi, ferestre ale satelor pustii, ale
peretelui alb de care nu s-a rezemat
nimeni. Voi, mulgătoare ferestre cu
neauzite suspine. Îmi demonstrați
răceala voastră, dar
nu mie îmi sunteți menite.

Tu, clei material.

Tu, rândunea îngândurată care
mă iubești.

De sine înghițită liniște a roților
în rostogolire, care aleargă cinetic-cinegetic
după imagini
și le făurește.

Voi, mii de pietre, așezate, potrivite și bătute
de ciocan nu pentru mine. Picioarele
mi le țineți nevolnice. Sunteți mici,
dure și cenușii. Cine v-a dat
puterea de a-mi dovedi strălucitorul aur?

Tu, aur grăitor, elocvent. Tu mă aștepți. Îmi
învederezi căldura ta:
tu îmi ești juruit.
Tu, clei spiritual.

 

Primăvara

1
În Apus – luna jună. În fața fălcii
căscate a cornului
steaua ei… Casă îngustă înaltă
neagră. Trei ferestre palid lumi-
nate. Trei ferestre.

2
În galbenul luminii pete
palid-albastre. Doar pete
de-albastru palid mi-au modelat ochii.
Era mare durerea ochilor. De ce oare
n-a văzut nimeni petele palid-albastre
din galbenul luminii?

3
Lăsă mâna în apa ce clocotește
și frige-ți
degetele! Lasă mai bine degetele
să-ți cânte despre durere.

 

În pădure

Pădurea devenea tot mai deasă. Tulpinile
roșietice – tot mai groase. Tufișurile –
tot mai luxoase. Văzduhul – tot mai
puzderie. Până la urmă se văzu
nevoit să pășească direct pe ciuperci.

Omului îi venea tot mai greu
să pășească, strecurându-se, dar
fără-a aluneca. Însă el mergea și
repeta tot mai repede, mai repede
una și aceeași frază:
Rănile se cicatrizează.

Vopselele învie.
În stânga și ceva mai în spate mergea
soția sa. De fiecare dată când bărbatul
își rostea fraza, ea spunea
foarte convinsă, deschizând
puternic sunetul „r”:
Extrrrem de prrractic.

 

Mai târziu

Te voi găsi în adâncimea înaltă. Acolo, unde
netezimea înțeapă. Acolo, unde ascuțișul
nu taie. Tu ții inelul în
palma brațului stâng. Eu țin inelul
în palma brațului drept. Nimeni
nu vede lanțurile. Însă aceste inele
sunt chiar verigile de la capetele
lanțului.

Început.

Sfârșit.

 

Ceva

Peștele aluneca tot mai adânc în apă.
Era argintiu. Apa – sinilie. Ochii mei
urmăreau. Peștele se afunda tot
mai mult. Dar eu îl vedeam încă. Apoi
nu l-am mai deslușit. Dar îl
vedeam totuși, când
nu mai puteam să-l văd.

Și totuși, vedeam peștele. Îl
vedeam încă. Îl vedeam. Îl deslușeam.

Îl vedeam. Îl vedeam. Îl vedeam.

Calul alb stătea tihnit pe
picioarele sale lungi. Cerul era
albastru. Picioarele erau lungi.

Valul – nemișcat. Coama atârna
liberă și nu se mișca. Calul stătea
nemișcat pe picioarele-i lungi. Și
totuși el era viu. Nicio tresărire
de mușchi, niciun tremur
de piele. El era viu.

Și totuși, și totuși. Era viu.

Pe șesul întins creștea o floricea. Floricica
era albastră. Doar o singură floricea
era pe șesul întins.

Și totuși, și totuși. El era acolo.

 

(Vocea cerșetorului din piesa „Sunetul verde”)

Sunt bolnav, sunt sărac,
Nu pot să mă ridic.
Încă până la nașterea mea
Am fost încolăcit-covrig.
Lumina soarelui n-o văd,
Lumina nu s-a stins.
Încă până la nașterea mea
Ochii mi i-am pierdut nu înadins.
Voi muri însingurat.
Îmi este dat a trăi pentru voi.
Încă până la nașterea mea
Pe mulți i-am salvat.

 

Ruptura

Omul cel mic a vrut să rupă lanțul și
firește, nu izbuti. Omul cel mare
făcu acest lucru cu ușurință. Omul
cel mic a vrut să treacă prin verigile
lanțului. Omul cel mare îl apucă
de mânecă, se aplecă și i-a spus la
ureche: „Noi ar trebui să nu scoatem
un cuvânt despre asta”. Și ambii
prinseră a râde din tot sufletul.

 

 

Peripeția

Odată, m-am dus într-un orășel în
care nu mai viețuia nimeni. Toate
casele erau de un alb minunat
și tuturor le erau închise
obloanele verzi. În mijlocul orășelului
se afla o piață năpădi-
tă deja de iarba deasă. În
centrul pieței se înălța o
biserică bătrână cu o clopot-
niță ce se prelungea-termina
cu un acoperiș țugu-
iat. Marele orologiu funcționa
însă nu bătea orele. Sub peretele
clopotniței stătea o vacă roșcată
ce avea o burtă mare. Stătea
nemișcată, rumegând somnoros. De
fiecare dată când minutarul
indica sfertul, jumătatea de oră
sau ora plină, vaca răgea:
„Hei! Nu fi atât de fricos!” După
care revenea la somnorosu-i
rumegat.

---