Daniela ŞONTICĂ: „Efectele lecturii sunt importante, nu lectura în sine” | Interviu
Felix NICOLAU (n.1970) s-a remarcat inițial în critica literară, cu un stil adesea ironic, mereu însă plin de
interpretări interesante și trimiteri binevenite în istoria ideilor literaturii de pretutindeni, pentru ca ulterior să surprindă prin romanele sale „Tandru și rece” și „Pe mâna femeilor”, plecând, de fapt, de la un debut în poezie. Este profesor universitar, a predat literatură comparată, limba engleză, iar de câțiva ani îi învață pe străini limba română, aducându-le în atenție și alte elemente culturale române. Împătimit al studierii și învățării limbilor străine, Felix Nicolau și-a împropriat suedeza, pentru că a predat limba română la Lund, în Suedia, iar acum și spaniola îi este la degetul mic, întrucât este profesor la Universitatea Complutense din Madrid, pe urmele lui Alexandru Busuioceanu. Vă invit la un dialog fermecător cu acest scriitor atipic, care contribuie substanțial și la realizarea revistei „Littera Nova”.
Daniela ȘONTICĂ: Felix Nicolau, ești un scriitor plurivalent, creativitatea ta se manifestă în multe genuri literare: poezie, critică literară, proză, eseu, parodie. Care dintre acestea simți că te reprezintă cel mai bine?
Felix NICOLAU: Teatrul. De fapt, tot ce scriu este înscenare, fantazare, experiment și satiră. Cum încă nu am scris teatru, o să mă pronunț în favoarea poemului. Dar eu nu scriu poeme, ci texte deloc textualiste. Ceea ce mă interesează este experimentul inteligent și stimulator de fantezie, fie ea și lingvistică. Sunt un ipochimen care se plictisește repede, așa că încerc mai întâi de toate să nu mă plictisesc pe mine. Am văzut multe la viața mea (la texte mă refer), așa că nu e chiar ușor să produc ceva care să nu mă plictisească. Încerc să scriu texte rapide, inovatoare și seducătore. Mi se pare că fiecare frază se cuvine să fie expresivă, în cazul în care nu întinde o capcană, o înșelătoare relaxare. Dar și zonele de teren plat, de nisipuri mișcătoare, lente, trebuie să fie mici în cazul meu. Încerc, însă nu e ușor. Fericiți cei care pot scrie sute de pagini fără nicio corectură! A lor fiva gloria!
– Îți mai amintești când ai scris prima dată și ce anume a declanșat această dorință? Ai avut, cu alte cuvinte, un moment în care ai spus că o să fii scriitor când o să te faci mare?
– Încă nu a sosit acel moment, deși pare că este înscrisă această pasiune în nomenclatorul meseriilor. Unii zic chiar că e un blestem, mai ales cei care primesc grăsuțe stimulente de la stat pentru acest blestem și necaz. Cred că prima oară am trimis un poem cu rimă la un concurs de pe vremea comuniștilor, noroc că nu am câștigat. Dar scriam de pe la 9 ani povestioare și… memorii. Cam așa cum continuă unii până la 70. Cred că voiam mai mult să devin scriitor pe la 20 de ani decât îmi doresc acum. Ceea ce mă preocupă în momentul de față este să iau atitudine sau să combat diverse aberații, fie și prin ironie sau reducere la absurd, iar arta scrisului este potrivită pentru așa ceva.
– Nu pot să nu-ți adresez o întrebare legată de Eminescu având în vedere preocuparea ta mai veche față de opera poetului, concretizată în teza de doctorat „Titan, demon și geniu în opera poetică a lui Mihai Eminescu”. Prin urmare, ce rămâne mereu nou și neschimbat la Eminescu?
– Știm că există teoretizări despre receptivitatea textului literar. Și la fel știm că această receptivitate se modifică în funcție de parametrii ideologici, intelectuali și sociali ai unei epoci. Două constante aș remarca la receptarea creației lui Eminescu: seducția sau iritarea/frustrarea. Indiferent nu te poate lăsa, deși scriitori de prin anii 2000 declarau că Eminescu nu le spune ni-mic, ba chiar îl înfierau. Unii erau siguri că Eminescu avea mult păr pe picioare, că era scund cu capul mare și cam vânjos (înțeleg ca Mite Kremnitz să fie enervată de înfățișarea scriitorului, dar acești băieți ce treabă au? Mă rog, ne va spune Freud curând. Ori Lacan). Cu alte cuvinte, ori-cât ar pretinde diverși că îi lasă reci sau că nu mai e valabilă, opera eminesciană îi frustrează rău. Firește, vor veni timpuri de robotizare și cyborgizare și atunci poate doar o grupare de aleși va mai avea vibrație la frumusețile, muzicalitatea, vizionarismul, curajul și cultura eminesciene. Dar asta nu va însemna că nu va mai exista Eminescu, ci că aproape nu vom mai exista noi.
– Povestește-ne despre experiența ta de profesor în alte spații universitare decât cele din România!
– Am predat patru ani la Universitatea din Lund, Suedia, printre primele o sută din lume, iar acum încep al treilea an la Universitatea Complutense din Madrid, probabil cea mai mare din Spania, procesând cam 90.000 de studenți anual. A fost mai ales un traseu intelectual în ca-re am învățat două limbi (și poate am uitat altele) și m-am expus la diverse mentalități.
Așadar, am experimentat noi metode de predare, inclusiv cu platforme electronice sofisticate. Mi-am testat flexibilitatea și principiile. Am susținut examene cu studenți care erau în tren sau pe vapor, m-am străduit să repar imaginea României, căci adesea era șifonată chiar din-spre partea noastră (și nu mă refer doar la comportamente, ci și la scrieri și filme). Am văzut cum la o universitate de vârf, ca cea suedeză, marxismul și comunismul sunt în floare.
Una peste alta, m-a bucurat faptul că am făcut față unor mari provocări. În Suedia am avut studenți oameni deja realizați profesional. Apoi, dincolo de transferul de cunoștințe din di-verse domenii – căci lector înseamnă să poți trece fruntariile specializării pentru a oferi cursuri atractive pentru studenți proveniți din varii zone intelectuale și profesionale –, am profitat de ocazie ca să arăt că românii pot fi generoși material și mi-am tratat studenții cu tot felul de delicatese românești, cu cărți, reviste etc. Până la urmă, este vorba nu doar despre didactică, ci mai ales despre demnitate și imagine.
Sunt foarte multe de povestit. Poate dacă publicul va solicita vreodată o carte de memorii, voi catadicsi iar, după memoriile de la vârsta de 9 ani.
Acum trăiesc experiența spaniolă și sper să pot realiza mai mult decât la Lund, mai ales că aici eu am redeschis lectoratul cândva inaugurat de însuși Alexandru Busuioceanu și închis de comuniști. Institutul Limbii Române a dat dovadă de mare înțelepciune când a reușit să lanseze lectoratul de la Universitatea Complutense, căci exact Madridul nu beneficia de o asemenea catedră. Sper ca diaspora română să știe să profite de această ofertă.
– Poți să faci comparație între mediile culturale, de aceea te-aș ruga să ne spui dacă există vreo diferență între studenții de afară și cei de la noi!
– Treptat, situația se globalizează. Există diferențe mai mult civilizaționale și financiare între studenți. În țările mai sărace implicit și pasiunile sunt mai rare, curiozitatea mai tocită de viziunea utilitară, însă și bogații au pierdut în mare parte simțul metafizic. Alintați economic de câteva zeci de ani, au investit mult într-o abordare hedonistă a vieții. Astfel, poți întâlni tineri care sunt capabili să converseze în zece limbi, care se descurcă la chitară sau la pian, care călătoresc mult, dar pe care îi pierzi când le propui să aprofundezi cunoașterea. Odată intrat pe tărâmurile metafizicului, religiosului, arhetipalului, al explicațiilor cultural-istoric-științifice cu variante, pierzi pe drum 97,5% dintre ei. Cei mai săraci adesea nu trăiesc de parcă ar fi ne-muritori, nu cred că sistemele sociale sunt create pentru viețuirea lor paradisiacă. Sunt mai deschiși spre hermeneutica suspiciunii și a vieții ca test sufletesc etc. Dar din ce în ce umanitatea crede că ținta vieții este tehnologia-distracția-activismul-cu-telecomandă. Diferențele se disipează. Ca să sintetizez, studentul european pare mai relaxat, mai dispus să asimileze, să experimenteze. La noi învățământul este mai ieftin, dar viața este mai scumpă nu de puține ori, mai ales dacă trebuie să plătești chirie. Oricum, victoria se poate celebra atunci când pui studentul pe gânduri, când îl faci să aibă răbdarea argumentării, când îl scoți din clișee și informație trunchiată. Cu alte cuvinte, când îl scoți din zona de confort gnoseologic.
– Trăind de câțiva ani buni în Europa Occidentală, ți-ai făcut poate o părere mai realistă, la fața locului, despre pulsul literaturii actuale din țările respective. Ce ne poți spune?
– Oarecum, deși tot mai bine se cunoaște literatura citind oriunde ne-am afla. E ca la turism: doar călătorind nu ajungi să cunoști arta și istoria locurilor; tot studiul contează. Ce pot să spun este că se simte capitalismul: lecturile publice sunt plătite adesea, la fel și materialele publicate. În ce privește cenaclurile, ele au cam dispărut. Scriitorii se laudă între ei și se adună în funcție de amiciții. Poate de aceasta și mare parte din literatura occidentală este călduță, ideologizată și cam nesurprinzătoare. Și la noi se va petrece la fel. Nici nu se mai pune problema cenaclurilor de dezbatere și analiză, multe aprige, de acum 15 ani. Mai este și corectitudinea politică tot mai vigilentă, astfel încât autorii nu mai sunt promovați decât dacă joacă după aceste reguli. Or, nu poți produce artă mare dacă mintea ta stă constant în alertă: ce trebuie spus, ce nu trebuie spus – ca să fie bine.
În Suedia, se scrie mult despre natură, despre evadarea din urban. Dar cel mai puternic și abil mesaj l-am găsit la scriitorii cu subiecte culese din viața adolescenților. În Spania, viața literară este în ebuliție, laudele sunt copioase, conflictele mascate, dar zonele de influență sunt clar delimitate. Mirarea mea este că un scriitor de secol XIX ca Pedro Antonio de Alarcon nu este plasat la etajele superioare ale canonului, opera lui fiind spectaculoasă, inteligentă, pro-fundă și ageră (vezi El amigo de la muerte).
– S-ar putea schimba ceva în bine în privința promovării literaturii în rândul tinerelor generații, în ideea de a-i atrage spre lectură?
– Depinde ce fel de lectură. Așa, mulți citesc, dar ce citesc, ce nivel de înțelegere și de interpretare au este întrebarea. De pildă, s-a făcut un film după povestirea lui Ion Creangă, Ivan Turbincă, în care limbajul original este aproape total înlocuit de… ceva. Atâta vreme cât mintea oamenilor este umplută din start cu imagini, filmulețe insipide sau tehnologizat-agresive, deci tot insipide, mare lucru nu se mai poate face. Deja capacitatea de memorare și de reacție a creierului este redusă precum a unui hard disk prea plin. Lectura ar trebui să facă individul mai liber, mai suspicios la manipulări, mai modest și bine-voitor, mai imaginativ. Fără acești vectori, lectura devine pseudo-lectură.
Carevasăzică, dacă nu mai gustăm creativitatea lui Creangă pe motiv că e rurală sau complexă lingvistic, atunci bariera nu se mai ridică. Calea nu este modernizarea plată. Deci efectele lecturii sunt importante, nu lectura în sine.
– Știu că ai talent și de animator cultural, am participat la niște întâlniri poetice în care conduceai ostilitățile, cum se spune, unde, de fapt, totul era neconvențional, dar foarte haios, în timp ce reușeai să strecori informații și opinii critice despre poezia invitaților-concurenți. Ești, de asemenea, un admirator al stilului stand-up poetry, tu însuți având câteva încercări reușite în domeniu. Ai informații dacă spectatorilor obișnuiți/ cititorilor, dar mai ales tinerilor, li se pare interesant un astfel de mod de a recita poezie?
– Într-adevăr, am montat două asemenea serii de spectacole poetice la București acum câțiva ani. Mai întâi Ringul de vorbe, alături de Andrei Ruse și Gelu Vlașin, dar după câteva show-uri ne-am despărțit pentru că ideea mea de spectacol era diferită, așa că am deschis alături de Marius Șurleac seria Blitz Show. Era vor-ba mai ales de improvizație de mai multe tipuri, plecând de la texte de poezie și proză, proiecții, concursuri etc., totul interactiv. Au fost câteva ediții de bogată participare, un deliciu. Premiile câștigătorilor erau asigurate din taxa de intrare. Din păcate, participarea era asigurată în proporție zdrobitoare de scriitori, or, rulându-se cam aceiași oameni, a devenit obositor pentru mine. Mai știm și că scriitorii nu excelează, cei mai mulți, la capitolul improvizație și creativitate. Conceptul ar fi trebuit să urce, era spectaculos și educativ, însă deja societatea românească mergea pe două direcții: distracție ieftină sau evenimente elitiste, conformiste și alambicate. Dacă am fi avut promovare media, cu siguranță ar fi devenit o senzație. La fel, și în ziua de azi dacă nu există această promovare, orice se imaginează viu în zona literaturii-culturii va rămâne în izolare de nișă. De menționat că au participat pe atunci scriitori destul de cunoscuți, unii ajun-gând reprezentativi.
– Cum crezi că ar trebui să decurgă un plan funcțional și realist – la nivel de țară – de a promova literatura actuală și cea clasică în afara granițelor?
– Din start o să spun că așa ceva nu e lucru ușor. Dacă vorbim de Occident, majoritatea oamenilor sunt snobi și interesați de culturile care sunt dublate de civilizații puternice, mintea umană cu greu poate disocia aceste noțiuni, impresionată fiind de putere, tehnologie, confort, premii etc. În cazul nostru, mai întâi de toate ar trebui promovate creațiile culturale vii, spectaculoase, inteligente, experimentale. Altfel, se pot investi sume groase de bani și se pot obține chiar și premii fără un impact real. Dar o elită va consuma produse culturale greoaie și anacronice stilistic, iar asta doar pentru anumite avantaje și aere de superioritate. Cu timpul, rezultatul va fi minor. Cât despre ficțiunea (fie ea și cinematografică) care ne tot prezintă ca primitivi și incapabili, cred că s-au încasat toate premiile posibile cu ea, ar fi timpul să ne mișcăm spre altceva.
– Cea mai recentă carte a ta are un titlu provocator: „Istoria nucleară a culturii. Cuante hermeneutice” și un conținut pe măsura titlului. Personal, mi-a plăcut mult felul în care aduci în discuție date, informații, întâmplări și interpretări ale unor evenimente social-politice, într-un stil original, deseori amuzant, cu un substrat pro-fund, într-o perioadă în care oamenii par să fi pierdut total orientarea spre ce este uman valoros. Cum a fost receptată cartea?
– Ca orice produs cultural descris de tine ca fiind dens, original, profund și amuzant, a avut parte de câțiva cititori deștepți, ceea ce mă bucură. Dincolo de această bucurie, nimic. Mulți au spus că nu au mai văzut așa carte, că li se pare prea grea etc. Probabil alții au perceput-o ca fiind neserioasă pentru că se axează pe fragment, este rapidă și adesea ironică. Drept e că nici eu nu m-am agitat să o promovez, destul de sceptic fiind, cont ținând de experiențele din viața culturală trecută. Dar nu trebuie uitat ceea ce tot spun unii critici: „literatura e o chestie de prietenie”. Pare că s-a extins și la cultură în general.
– Care crezi că va fi impactul dezvoltării din ce în ce mai rapide a noilor tehnologii și posibilități de comunicare/ informare/ divertisment media?
– Impactul va fi uriaș, posibilitățile fabuloase. Dar, ca în cazul Chat GPT, forma riscă să distrugă fondul, să avem tot mai multe rețete și mode. Creatorul de toată mâna cam scapă din mână viața operei lui. Pe de altă parte, prevăd că râpa dintre elite și creatorul de rând se va adânci. Tehnologia va suplini sprijinul instituțional, așa că orice creator va beneficia de ajutorul acestor instrumente tehnologice magice. Deci autopromovarea va prinde noi puteri.
Pe de altă parte, nu cred că natura umană va face un salt înspre altceva; mereu va fi sedusă de vedete, influenceri, instituții de prestigiu și forță, premii, poziție socială etc. Mai este și eternul fenomen al chibițării. Iată, părerea mea este că dacă se schimbă ceva ar fi bine să știm și noi, mai ales dacă nu se schimbă nimic.
