Eseu,  Littera Nova Nr. 4 | 2023

Virgil MIHAIU: Bossa nova din perspectivă română


În România  bossa nova a apărut pe la finele anilor 1950

În România ecourile curentului eminamente brazilian bossa nova (apărut pe la finele anilor 1950) au fost prompte și persistente. E clar că înrudirile de limbă, dar și acelea de aspirații spre relaxare ideologică și bunăstare, specifice acelor ani, au făcut din acest nou stil muzical unul dintre reperele revenirii la o oarecare normalitate în viața din România deceniului 1960-70. În paranteză fie zis, din perspectiva actuală, mulți cercetători ai fenomenului recunosc în bossa nova „șarmul discret al burgheziei”. Contextul fu evocat de hispanistul Mihai Cantuniari în volumul Bărbatul cu cele trei morți ale sale – o contribuție, în egală măsură esențială și fermecătoare, la memorialistica acelei perioade.

 

Eu însumi îmi amintesc cum – în anii imediat premergători dezghețului inițiat de Gheorghiu-Dej, cam între 1961-64 – postul național de radio difuza numeroase piese ale compozitorilor de așa-numită „muzică ușoară” autohtonă, certamente îndatorate esteticii bossa nova. Lasă că memoria mea auditivă păstrează, încă din primul deceniu de viață (sunt născut în 1951) amintirea de neșters a unor melodii precum Aquarela do Brasil de Ary Barroso, sau Brasileirinho de Waldyr Azevedo, în versiuni instrumentale. Abia la maturitate aveam să descopăr că acele cântece, pe care le cunoscusem grație radioului Philips al bunicului meu din Teiuș, făceau parte din stilizările patrimoniului samba și choro al Braziliei.

 

Rolul lui Richard Oschanitzky în răspândirea curentului bossa nova a fost crucial

Având în vedere starea oarecum confuză a arhivelor audio românești, cred că ar fi binevenită o cercetare aprofundată a raporturilor muzicii noastre cu bossa nova. Și în acest domeniu rolul lui Richard Oschanitzky (1939-1979) a fost crucial.

 

Foto 1: Richard Oschanitzky, părinte fondator al jazzului român,

fotografiat de Emanuel Tânjală

Genialul părinte al jazzului de expresie română manifesta o autentică pasiune pentru noul stil făurit în Brazilia în 1958. Preocuparea sa mersese atât de departe, încât începuse să studieze limba portugheză pe cont propriu, spre a avea acces la frumusețea textelor originale. Tocmai pe când concepeam un eseu pe această temă (în 2009), Decebal Bădilă – virtuozul basist și întâiul jazzman român ce a realizat o conexiune nemijlocită cu universul muzical brazilian, mi-a comunicat câteva detalii aflate de la Adrian Ciceu.

 

Primele piese bossa nova au fost cântate la barul Melody din București

Bateristul stabilit între timp în Germania, ex-colaborator al lui Oschanitzky, își amintea: în perioada când bossa nova abia se născuse, cântau împreună la barul Melody din București. Radioul era pe atunci aproape unica sursă de informare despre tendințele muzicale de ultimă oră. În pofida dificultăților, Oschanitzky reușise să introducă primele bossa nove în repertoriul formației sale. Din întâmplare, un diplomat brazilian (pare-se atașat cultural al ambasadei din București a acelei țări) a asistat la una dintre reprezentații și, impresionat de pasiunea și competența interpretării, i-a dăruit muzicianului român un stoc considerabil de albume discografice, aduse direct de la sursă. Din acel moment, în fiecare zi Richard Oschanitzky aducea cu sine câte un nou aranjament inspirat de bossa nova, spre deliciul amatorilor de muzică bună.

 

Din păcate, accesul ascultătorilor de azi la fabuloasa operă a muzicianului născut la Timișoara rămâne încă limitat. Discul de la mijlocul anilor 1960, intitulat Bossanova (numărul 3 al Seriei Jazz la casa Electrecord, interpretat de formația lui Oschanitzky) a fost reeditat pe CD abia după o jumătate de secol, grație lăudabilelor eforturi de salvgardare a memoriei jazzului român depuse de jazzmanul Nicolas Simion. Piese-le incluse pe acel album erau: Você e Eu; Lamento; Lângă tine; Corcovado; Noi doi; Amor em Paz; O Barquinho; Un vis, avându-i ca principali instrumentiști pe liderul grupului la pian și orgă, Alex Imre/sax alto, Dan Mândrilă/sax tenor și Titus Munteanu/flaut.

 

O sursă de informare de maximă importanță este dublul CD Memorial Richard Oschanitzky

O sursă de informare de maximă importanță este dublul CD Memorial Richard Oschanitzky, editat tot de bravul Nicolas Simion, în colaborare cu muzicologul ieșean Alex Vasiliu, la casa de discuri a primului, 7 Dreams Records. Acolo avem surpriza de a o (re)asculta pe Ileana Popovici, în care Oschanitzky descoperise o uimitoare echi-valență românească pentru Astrud Gilberto. Desigur, vocalista braziliană ce popularizase genul în Statele Unite (nu în ultimul rând și datorită abilității de a cânta bilingv, în portugheză și engleză) nu se putea plânge că n-ar fi avut multe imitatoare. Dar cazul Ilenei Popovici e cu totul aparte. Similitudinea timbrală a vocii sale față de model este realmente copleșitoare, astfel încât poate crea impresia că însăși Astrud ar cânta pe românește.

 

Compozitorul/pianistul Oschanitzky a știut să valorifice din plin acest atu, coroborat prin intonația non vibrato, etalată de juna sa discipolă. Asemenea atribute erau în sintonie și cu preceptele curentului cool, ce pregătise indirect terenul pentru afirmarea bossa novei. Într-o emisiune TVR dedicată lui Oschanitzky în 1992, Ileana Popovici menționa că muzicianul atribuise vocii ei o funcționalitate mai curând instrumentală. Similar avea să procedeze după vreo 15 ani, Mathias Rüegg, liderul celebrei Vienna Art Orchestra, de-a lungul colaborării sale cu vocalista Lauren Newton.

 

Investigând mult-cenzuratele arhive ale TVR din anii totalitarismului, realizatorul Doru Ionescu a dat peste prețioase documente filmate în anii 1969-71 (spre finele timidei relaxări ideologice permise de partidul unic), în care Richard Oschanitzky poate fi admirat cântând la pian și la orgă, dar și acompaniind-o pe Ileana Popovici. Există printre acele secvențe o versiune a unei piese (pare-mi-se Berimbau de Baden Powell) înregistrate în 1970. Cum cenzorii nu prea agreau cântările în limbi străine, solista – și corul acom-paniator – fredonează un fel de scat bazat pe tex tul originalului.

 

Ileana Popovici și Puica Igiroșanu

Oricum, acela parafraza sonoritățile arhaicului instrument brazilian berimbau; dar – în împrejurările date – interpreții români inventează o insolită versiune onomatopeică a portughezei. Vizionând emisiunile infatigabilului Doru Ionescu pentru TVR Cultural la începutul anilor 2000, am realizat că filmarea amintită coincidea temporal cu premiera unui film emblematic al cinematografiei române: Reconstituirea de Lucian Pintilie. Cutremurătoarea metaforă a sistemului opresiv din țara noastră a fost rapid trecută la index de către regim. Cert e că unicul rol feminin din acea peliculă fusese interpretat de Ileana Popovici.

Se poate afirma că însăși cariera muzicală a acestei discrete cântărețe a depins de întâlnirea sa cu Richard Oschanitzky. Pe sus-amintitul album memorial ea e prezentă doar în două piese, probabil din rațiuni de economie a spațiului discografic. În compensație, Ileana apare secondată de Puica Igiroșanu, o altă protagonistă a jazzului român din acel timp. Sunt momente vocale de rară puritate și intensă trăire evocativă: sutia Barlovento (partea întâi, pe versurile poetului cubanez Nicolás Guillén, cântate în spaniolă), urmată de un mișcător Madrigal impregnat de esențe jazzistice (cele două voci feminine îngemănate amintesc de aranjamentele asemănătoare, pentru care Antônio Carlos Jobim apelase la apreciatul grup vocal feminin Quarteto em Cy). Componenta instrumentală e magistral susținută de Oschanitzky/pian, Ștefan Berindei/sax sopran, Dan Mândrilă/sax tenor, Johnny Răducanu/contrabas și Eugen Gondi/baterie (înregistrări din 1971).

 

Un vis (1966)

O frumoasă surpriză e reluarea pe acest album a piesei Un vis (1966). Certamente influențată de știința aranjamentelor pentru bossa nova ale germanului Claus Ogermann, bijuteria sonoră compusă de Oschanitzky valorizează aportul orchestrei de coarde dinamizate de țăcănitul elegant-asimetric, marcat de Bob Iosifescu pe toba premier cu bățul ținut orizontal. Totodată, Titus Munteanu conturează flautistic, în tandem cu autorul-pianist, o melodie dulce-amară precum reveriile epocii. Ar fi de meditat la coincidența dintre anul când și-a transpus Oschanitzky Visul pe note, și ecloziunea onirismului în literele române (prin afirmarea unor scriitori precum Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag, Vintilă Ivănceanu et. comp.)

 

Foto 2: Coperta discului avându-i ca protagoniști pe Richard Oschanitzky, Ileana Popovici și Puica Igiroșanu

 

Blue Brasil este piesa ce încununează pasiunea filo-braziliană a lui Oschanitzky. În numai 10 minute sunt condensate tulburătoare conținuturi afective – sinteză de emoții fruste și înalte zboruri ale cugetului, superior echilibru între simțire și reflexie. Renunțând la perifrazele explicite, compozitorul român stilizează bossa nova până la quasi-abstractizare, redând-o ca pe o ofrandă adusă autenticei culturi braziliene și, implicit, celei mondiale. Înregistrarea, din 1970, fu realizată împreună cu arhetipala sa formație, nu-mită Freetet – nucleu de aur al jazzului român: Dan Mândrilă/sax tenor, Ștefan Berindei/sax alto, Eugen Gondi/baterie, Johnny Răducanu și Wolfgang Guttler/ambii la contrabas (posibilă reminiscență aluzivă la cei doi contrabasiști – Scott LaFaro și Charlie Haden – de pe revoluționarul album Free Jazz al lui Ornette Coleman).

Istoria de amor, peste mări și țări, dintre bossa nova și muzicienii noștri rămâne un capitol edifiant pentru afinitățile dintre cele două culturi și națiuni, braziliană și română.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *