Vasile IGNA – Poeme

El stă singur

El stă singur în marginea Grădinii
dar nu pentru că e singur ascultă
viorile sparte ale verii
și nici seara nu și deschide porțile
spre a lăsa umbrele să petreacă
în voia lor jucând oina cu
capul plecat al zilei de ieri.
N-am învățat nimic spuse
deci pot să trec
la cartea următoare
trebuie să ajung la mijloc
acolo unde marginile se
apropie ca două emisfere
dintr-un Magdeburg abia
schițat pe planșeta unui
arhitect cu părul vâlvoi.
O, și cu un Învățător ce
nu-i decât un copil de mingi
cu pistrui pe obraz
cu un chip ca al Lui
ce-i singur acum
lângă gardul Grădinii
unde stăpânesc joimărițele
acolo în marginea ei
unde înfloresc scaii și spinii
lângă vulcanii cam telelei
ai cârtițelor
și n vecinătatea stupinei.

(prin urmare)

Prin urmare alungă rușinea de-a fi
viu printre adormiții zilei de ieri
desfă parte cu parte propoziția
ce ațâță focul încă mocnit
al Judecății de apoi
lasă-l pe Diogene-n butoi
aclamat de mulțimi și cuprins
de poruncile jarului stins.

Doxa lui e îngăduință și ipocrizie
viu printre adormiții zilei de azi
sclav ești al râvnei de a nu fi învins
de șuvoiul rece al cenușii
de biata ei carne hrănind
stăpânii de ieri și supușii.

Și pune la fine semnul mirării
nu semăna căci nu ai cules de ajuns
o potârniche în grâu s-a ascuns
și ciugulește semințe de piatră
din a verii de pulbere vatră.

E o pădure de taină aceasta
nu se aude decât vocea lui
însoțind cu reproș și suspin
tânguirea unei cucuvele de gheață
cu aripile poticnite în arbor străin
și-n ce a mai rămas din viață.

(când au ajuns aproape)

Când au ajuns aproape de el
nu mai era nimeni în jur,
jurul își închisese ușa
era o casă goală
cu mobilele arse și cenușa
scoasă din călimări și
împrăștiată în cele patru zări.
Cărțile doar mai fumegau
cu literele mici
sprijinite de furnici
și cu cele mari
trase de câte doi măgari
cu samarele încărcate cu sare
scoasă din adâncuri de mare.
Și-ntr-un târziu s-a mai pripășit
cam ispășit
și un câine lățos
care și trăgea zgarda pe jos.
Asta a fost totul.
Doar că lumea nu moare
când moare fratele tău
sau tu însuți care
duci în cârcă un coș plin
cu praf de vremelnicie
care se tot ridică din ficțiune
și ajunge nămol pe hârtie.
Unde îl boscorodesc grămăticii
și curvele diafane
cu sirinx răgușit
și mai spre asfințit
cu de cucernicie volane.

(veniseră toate)

Veniseră toate precum bănuise
și foci și morse și căprioare și urși albi
și fel de fel de zburătoare nescrise
în catastiful speciilor muritoare
ca într-o turmă
unde oamenii erau cei din urmă.
Benedicte qui venis!
scria pe toate gardurile
era deja seară nimeni nu avusese
curajul să șteargă pancarta
cu vestea cea bună
adăugase doar un soare și vreo cinci
fulgere răzlețe, câteva încălecate
și ferecate cu de silabe lăcate.
Toți sunt vrednici!
Unii cred alții înțeleg
și toți sunt vrednici!
Țărmul arid se înfruntă cu urgia
precum trufia cu semeția
sorb marea, cu mirosul de alge
abia lăstărite, cu sudoarea unor
hipocampi blagosloviți cu har
trăgând o caleașcă cu roți de zadar.

De ce să fi rămas mormântul gol?
Căci nu fusese doar o parabolă și
nicio lespede pe mormânt de sobol
ori o piatră aruncată la întâmplare
pe care apoi să o scoată copiii din val
ca pe un veșmânt neguțat de un telal
el însuși despuiat de veșminte
rătăcind fără minte
printre morminte părăsite.
Precum bănuise veniseră toate
strecurate prin sită sinilie de nor
urcând treptele ca un demult călător
pe drum de Damasc
în loc de podoabe cu un capăt de vreasc
înfrunzit apoi înflorit în lumine
la mijloc de rău și departe de bine.

(și dincolo era o patrie)

Și dincolo era o patrie necunoscută una
care și desena granițele unind trei planete
locuite pe rând de tată fiu nepot
trecând și de la unul la altul
unealta și picăturile harului.
Și n Mijloc era Stâlpul cu răsuflarea obosită
și murmurul vocii egal ridicându-se n slavă
precum o stea care cade în hăul dintâi.
Și se înălțase un Soare din pâclele nopții
cum s ar ridica aburul vinului din potirul
cu trupul de trei ori scindat al grijaniei.
Ori cum s ar desprinde de pe creangă
un cuc zăbăuc
și ar zbura înghițindu-și silabele
repetând un nume ce nu e al lui.
Oropsește-i Meștere pe aceștia
lasă s ajungă la țărm înecații
acolo unde sirenele se ceartă pe
trupul rigid al Năieruluiui.
Poruncește să se adauge vin
Ori măcar un strop de pelin
în plămada oarbă a zilei ce vine
păstrează-ți cugetul clar clar obscur
vara e-n toi
joacă pojarul pe ea tontoroi
vremea murelor doar respiră alene
e de ajuns să le privești în ochi
spre a le auzi cum se coc
(nu le-ar fi de deochi!)
cum varsă lacrimi negre
în potirul abia închis al zilei de ieri
cu hotarele încă integre.