Glossă – Glosa | Mortua est! – Mortua Est!

Glossă

Vreme trece, vreme vine,
Toate s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează te deoparte,
Regăsindu te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici vei chipu i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede n capăt începutul
Cine ştie să le nveţe;
Tot ce a fost ori o să fie
În prezent le avem pe toate,
Dar de a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n ai, căta vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe actorii n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te ndeamnă, de te cheamă.

De te ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură?
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă n lume cine o trece;
Ca să nu ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

 

Glosa

Times go past and times come still,
All is old and all is new;
What is fine and what is ill
You should ponder and construe;
Do not hope and do not fear,
What is wave like wave goes on;
Should they goad and call you near,
Cold impassiveness but don.

Things of many sorts you find,
And so many things you hear,
But who’ll keep them all in mind
And will lend them their ear?…
You should keep yourself remote,
In yourself but find your thrill,
When with empty, idle trot
Times go past and times come still.

Let not tilt their lofty sweeping
The cold scales of the mentation
T’ward the instant swiftly switching
For the mask of grand elation,
Which out of its death is burst
And may be a moment’s view;
To the one who is well versed
All is old and all is new.

See yourself as a bystander
In the world’s dramatic show:
Should an actor feign to pander
His true countenance you’ll know,
And his weeping and his wrangling
Judge alone as you sit still
And infer from art’s dissembling
What is fine and what is ill.

Past and future yet to be
As two sides of one page blend,
And the one to find their key
Sees beginning in far end;
All that was or is to call
In the present we can view,
But the fruitlessness of all
You should ponder and construe.

For in nature all that’s living
By the selfsame means is bent,
And through all the ages’ sieving
Man rejoices and is rent;
Other masks, the same old play,
Other tongues, the same old gear,
You so often fallen prey
Do not hope and do not fear.

Do not hope when seeing rascals
Making bridges over winnings,
They’d outstrip you all, the devils,
If you had Hyperion’s innings;
Do not fear, as they effort shall expend
One another to make worn,
And don’t let them call you friend:
What is wave like wave goes on.

With a song from sirens’ schools
Men will cast their shining nets;
And they draw you into whirlpools
To change actors and the sets;
Keep away from tempting tender,
Pretend even not to hear,
Your pathway to surrender
Should they goad and call you near.

Should they touch you, pull away,
Should they slander, let them yell;
And why give your advice away
If you know their measure well?
Let them speak as they see right,
And let great and small pass on;
So that you don’t feel love’s bite,
Cold impassiveness but don.

Cold impassiveness but don,
Should they goad and call you near;
What is wave like wave goes on,
Do not hope and do not fear;
You should ponder and construe
What is fine and what is ill;
All is old and all is new:
Times go past and times come still.

 

Mortua est!

Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce îşi moaie aripa n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.

Trecut ai când ceru i câmpie senină,
Cu râuri de lapte şi flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate,
De luna regină pe rând vizitate.

Te văd ca o umbră de argint strălucită,
Cu aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

O rază te nalţă, un cântec te duce,
Cu braţele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s aude l al vrăjilor caier
Argint e pe ape şi aur în aer.

Văd sufletu ţi candid prin spaţiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas… alb şi rece,
Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Privesc la surâsu ţi rămas încă viu –

Şi ntreb al meu suflet rănit de ndoială,
De ce ai murit, înger cu faţa cea pală?
Au nu ai fost jună, n ai fost tu frumoasă?
Te ai dus spre a stinge o stea radioasă?

Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc şi cu poduri de argint,
Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt;

Să treci tu prin ele, o sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haină albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.

O, moartea e un chaos, o mare de stele,
Când viaţa i o baltă de vise rebele;
O, moartea i un secol cu sori înflorit,
Când viaţa i un basmu pustiu şi urât.

Dar poate… o! capu mi pustiu cu furtune,
Gândirile mi rele sugrum’ cele bune…
Când sorii se sting şi când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate s nimică.

Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru că lumile şi cerne
Ca prăzi trecătoare a morţii eterne…

Ş atunci de a fi astfel… atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea n o să învie,
Atunci graiu ţi dulce în veci este mut…
Atunci acest înger n a fost decât lut.

Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă,
De racla ta razim eu harfa mea spartă
Şi moartea ta n o plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din chaos lumesc.

Ş apoi… cine ştie de este mai bine
A fi sau a nu fi… dar ştie oricine
Că ceea ce nu e, nu simte dureri
Şi multe dureri s, puţine plăceri.

A fi? Nebunie şi tristă şi goală;
Urechea te minte şi ochiul te nşală;
Ce un secol ne zice, ceilalţi o deszic.
Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

Văd vise ntrupate gonind după vise,
Pân’ dau în morminte ce aşteaptă deschise,
Şi nu ştiu gândirea mi în ce să o stâng:
Să râd ca nebunii? Să i blestem? Să i plâng?

La ce?… Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăit ai anume ca astfel să mori?

De e sens într asta, e ntors şi ateu,
Pe palida ţi frunte nu i scris Dumnezeu.

 

Mortua Est!

Watch keeping flambeau over earth’s wet mounds,
In saints’ hours a bell tolling lugubrious sounds,
A dream with wing dipped in bitterest rigors,
‘Tis thus you have crossed the world’s last frontiers.

You passed when heaven’s a field shining bright,
With rivers of milk and flowers of light,
When the clouds black seem but palace erect
That the moon, nightly queen, has come to inspect.

I see you as great silvered shadow bedazzling,
With wings high uplifted to heaven ascending,
Slow climbing, pale soul, the scaffold of clouds,
Through showers of rays and star laden shrouds.

A ray now uplifts you, a song takes you blessed,
Your white arms a resting in cross on your breast,
When the spinning of spells is heard sounding fair
There’s silver on waters and gold in the air.

Your innocent soul’s flying through space I behold;
Then gaze at the loam that remains… white and cold,
Laid down in long winding sheet chill,
I look on your smile that seems alive still –

And I query my torn soul, with doubts aghast,
You angel of pale face, why have you passed?
Were you not youthful, and fairest by far?
Have you gone to extinguish a radiant star?

Perchance there are, on high, castles well built,
With star spangled archways resplendently gilt,
With rivers of fire spanned by bridges of silver,
With myrrh scented shores and flowers that quaver;

For you to pass through, as most holy queen,
With long hair of rays, with eyes of great sheen,
In azure hued vestments bespangled with gold,
On your pale forehead a laurels’ wreath donned.

O, death is a chaos, a sea of stars’ gleams,
While life is a mire of mutinous dreams;
O, death is an age beflowered with suns,
While life is a tale of ruinous runs.

But perchance… o! my head rages in storm,
My ill thoughts the good ones out form…
When the suns die out and the stars fall off,
I fall to thinking that all is to scoff.

The highmost vault may sometime but sunder,
And Naught with its grand night might founder,
Black skies might then sift their worlds infernal
As passing prey of death sempiternal…

If this should pass… then never, in time,
Shall your breath come warm and sublime,
Then your sweet voice is muted forever…
Then this angel was only loam’s measure.

And yet, beauteous and defunct earth,
By your coffin I place my harp nothing worth,
And mourn I do not, but rather feel glad
For a ray that is fled from planet bemad.

And then… who can tell whether ‘tis better
To be or not to be… but ‘tis known to the unclever
That what is not, cannot be pained,
And one is happy much less than is maimed.

To be? Madness at once gloomy and hollow;
The ear deceives and the eye fails to follow;
What a century finds, the next ones confute.
Better want nothing than a dream destitute.

I see dreams embodied chase fellow dreams,
Till they come upon graves bursting at seams,
And know not ways to extinguish my thought:
Laugh like the madmen? Curse? Bemoan their lot?

To what end?… Isn’t all a mad blessing?
Your death, angel, why was it predestined?
Is there sense in the world? You smiling mien,
Have you but lived to perish so clean?

If sense be in this, ‘tis inverted and atheist,
Your wan forehead bears no God radiant.

 

Traducere în limba engleză: K.V. TWAIN