Littera Nova Nr. 6 | 2024

Ani de liceu cu domnul Nicolae Manolescu

 Anii erau ’60, mai bine zis trecuse binișor de jumătatea lor, și la liceul meu de pe valea Crișului Alb, Liceul Teoretic din Sebiș, o spun cu mândrie, să se știe, se pare, cum spunea silișteanul, că timpul și, mai ales, profesorii aveau o nesfârșită răbdare cu elevii. Viața se scurgea liniștit, vremurile se mai înmuiaseră, și noi îi „studiam” pe Eminescu și pe Titu Maiorescu(dar și pe Gherea, care ieșea cam șifonat prin comparație cu junimistul), pe Arghezi, pe Lucian Blaga și pe Ion Barbu(cu multe ore la dispoziție). E drept, nu-l citeam atunci pe Nietzsche, dar de un domn Martin Heidegger tot auziserăm, ba chiar citeam prin reviste fragmente ale filosofului, citate de autorii articolelor. Cumpăram revistele literare de la chioșcul de ziare de lângă Casa de Cultură și le citeam pe nerăsuflate. În Familia citeam articolele domnului Grigurcu, savurând „spectacolul” textului, cumpăram și citeam (nu în întregime) Contemporanul, fiindcă revista se bucura de respectul profesorilor noștri. Îmi aduc aminte că atunci când am publicat o poezie în ziarul județean, directorul liceului, bunul domn Avram Dârlea, m-a felicitat și nu mi-a urat să ajung cât Beniuc de mare (de, era din Sebișul nostru), ci să ajung să public în Contemporanul: „Să dea Dumnezeu (chiar așa, l-a invocat pe Dumnezeu în vremi de dictatură!), să dea Dumnezeu să te citesc în Contemporanul!”. Nu m-a citit în Contemporanul fiindcă m-am lecuit de boala poeziei. „Sorescianizam” ca mulți alții de vârsta mea și am înțeles că scriam poezie pur și simplu din plăcerea cititorului care eram. Ce reviste mai citeam? Gazeta literară, ce va deveni România literară, apoi Ramuri, Tribuna (care mă familiariza cu viitorii mei profesori de la Cluj) și, din când în când, Orizontul bănățean. Revista Familia o citeam și pentru că în coloanele ei publica poezie profesorul nostru Ion Mărgineanu, care conducea un cenaclu al liceului și care înființase revista Doina Crișului, multiplicată cu un șapirograf cine știe de unde găsit!

Revista Contemporanul o citeam în primul rând pentru cronicile lui Nicolae Manolescu, cronici în care într-adevăr „se întîmpla” ceva, criticul scria clar și eu, ca elev, puteam să-mi dau seama dacă o carte este valoroasă ori nu. Dacă Nicolae Manolescu aprecia volumul, îl cumpăram de la librăria din fața liceului și-l citeam în liniște. Pe vremea aceea criticii la „modă” erau Dumitru Micu și Ov. S. Crohmălniceanu, cu a sa literatură din perioada interbelică, din care învățau cei ce se pregăteau pentru filologie. Eu și bunul meu coleg Dan Damaschin, autentic și valoros poet de astăzi, îl citeam în primul rând pe Nicolae Manolescu. La o teză am încercat chiar să-l imit, scriind detașat despre nu știu care scriitor, ca și cum tocmai ar fi debutat în colecţia Luceafărul a Editurii Tineretului.

Apoi am descoperit în librăria doamnei Bândea volumul lui Nicolae Manolescu, Lecturi infidele. O carte elegantă, cu un format aparte, care costa nici mai mult, nici mai puțin de 5 lei și 75 de bani. Nu aveam „atâția” bani la mine, așa că am dat fuga până acasă, cu toate că doamna Bândea mi-a promis că-mi reține cartea. Mă temeam însă ca nu cumva domnul Onica, profesorul (cuvântul „profu” nu se inventase) meu de limba română să treacă înaintea mea pe la librărie și să rămân fără lecturile manolesciene. Așa că am fugit până acasă fugind în același timp și de la ora de chimie predată de buna mea dirigintă, obiect care, grație structurii mele sufletești, a rămas pentru mine o enigmă neexplicată. M-am întors la liceu triumfător, după o oră (și după ora de chimie), privindu-i triumfător pe colegii de la secția real, cu culegerilor lor de probleme cu tot, din care rezolvau ambițios îndrumați de domnii Miron Trif și Petru Hord.

A doua zi aveam teză, cred că tocmai la chimie, și cum nu eram deloc fidel obiectului, mi-am rezervat după-amiaza lecturii Lecturilor infidele. Am citit cartea cu creionul în mână (creion Hardtmuth KOH-I-NOR 1500 2B), așa cum ne sfătuise domnul profesor Ion Onica. Firește, mă interesa „spectacolul critic”, dar nici „semnificația titlului” nu-mi era indiferentă, mai ales că la orele de literatura română se insista asupra titlului. Înainte de a scrie rândurile acestea, am răsfoit volumul cumpărat de mine în anul de grație 1968, cu sentimentul că mă întorc în timp. Nu țin minte exact cum a interpretat elevul de atunci titlul cărții, dar un fragment subliniat (cu mențiunea „important”) mă face să cred că am fost aproape de esența volumului: „Dar critica presupune în egală măsură infidelitatea față de lecturile anterioare. Nu poți iubi cu adevărat o femeie dacă n-ai uitat imaginea celorlalte: nemaifiind niciodată la prima iubire, ești de fiecare dată ca la cea dintâi. Critica e condiționată de infidelitatea lecturii, este, cu alte cuvinte, o lectură infidelă. O lectură care nu urmărește să explice opera – cum se poate explica o existență? –, dar s-o «justifice». Criticul convoacă toate elementele care fac posibilă opera. În aceasta constă sensul creator al demersului critic”.

În anul următor, de la aceeași librărie mi-am cumpărat a doua carte a lui Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei. Am intrat în librărie dorind să aflu ce autori au mai apărut în amintita colecție Luceafărul. În timpul liceului mi-am cumpărat din această colecție volumul Ilenei Mălăncioiu Pasărea tăiată, volum pe care-l citeam și-l reciteam cu o plăcere imensă. Am împrumutat volumul cuiva, nu spun cine, persoană importantă, căruia de asemenea i-a plăcut atât de mult volumul încât mi l-a „pierdut”. Norocul meu a fost că acum vreo doi ani, doamna Ileana Mălăncioiu mi-a oferit cu dedicație un exemplar din admirabilul volum de debut.

Deschid o paranteză. Peste câteva decenii, la Biblioteca Județeană „George Barițiu” din Brașov a avut loc lansarea celor trei volume ce alcătuiesc „lista lui Manolescu”, publicate la Editura Aula a regretatului Alexandru Mușina. Coadă mare la autografe! Pe lângă volumele proaspăt apărute eu m-am prezentat la masa unde criticul dădea autografe și cu volumele cumpărate în timpul liceului (și citite tot atunci, pe bune!). Văzându-le în ediția princeps, criticul a zâmbit și mi-a spus (sper că memoria mi-a rămas fidelă): „Uite ce cărți publicam atunci”. Mi-a scris câteva rânduri pe Lecturi infidele: „Domnului Mircea Moț, după treizeci de ani!” Am impresia că am săvârșit o impietate față de adolescentul de odinioară și, în gând, întorc autograful spre el, spre elevul de liceu. Închid prima paranteză!

În ultimul an de liceu, clasându-mă pe primul loc la olimpiada județeană de limba și literatura română, am participat la etapa națională a concursului, care pe vremea aceea se ținea la București. Simplă coincidență: din liceul meu a participat la olimpiada de chimie, călătorind cu mine, buna mea colegă Mariana Demetrescu, ea însăși autoarea unor sensibile eseuri, care a avut delicatețea să nu pomenească în prezența mea de valențe, polimeri și alte treburi chimice. Subiectul a fost Direcții și tendințe în poezia contemporană sau pe aproape. Dacă-i contemporană, poezia, contemporană să fie, mi-am zis și am început să scriu cu stiloul făcut cadou de tatăl meu, un Hero cu peniță de aur (e drept, de 12 K). Am lăsat-o mai domol cu Arghezi, Bacovia, Barbu și Blaga și m-am ambiționat (cu orgoliul adolescentului) să stabilesc direcţii și tendințe chiar în poezia care se scria lângă noi. Am scris despre Nichita Stănescu și elegiile sale în număr impar, despre Ioan Alexandru (pe atunci Ion), despre Cezar Baltag, despre Ilie Constantin, firește nu-l puteam uita nici pe Sorescu, dar nici pe Ion Gheorghe, citând copios din Zoosofia și Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic. Trăgeam cu ochiul la fișele din Nicolae Manolescu întipărite în memoria mea, scriam de zor și citam din poeții citiți și recitiți. Și a fost festivitatea de premiere! Am primit și eu un premiu, nu cel mare, dar asta contează mai puțin. Priveam masa prezidiului, erau acolo reprezentanți ai ministerului, un fost olimpic, profesori de la universitatea bucureșteană și profesori de liceu. Nicolae Manolescu nu era! Și doar subiectul fusese tocmai despre poezia contemporană!

Îmi permit să deschid a doua paranteză. Pe la sfârșitul anilor 90, editura Paralela 45 (de care eram legat sufletește) a publicat un util (cel puțin așa zicea lumea) compendiu pentru examenul de bacalaureat. Autori și coordonatori: Nicolae Manolescu, Gheorghe Crăciun, Florin Șindrilaru și, cu voia dumneavoastră, vorba cuiva, Mircea Moț. Am fost felicitat și simțeam de ce: am fost trecut pe copertă, ca profesor din Brașov, alături de Nicolae Manolescu. După un timp am început să le spun celor ce-mi întindeau mâna: „E, de când voia domnul Nicolae Manolescu să scrie o carte împreună cu mine!” Închid cea de-a doua paranteză!

În anii mei de tot tineri, Nicolae Manolescu nu era Președinte, nu era academician, profesorii mei nu știau să dea 2 și 3, dar erau convinși că elevul vine la școală nu pentru a fi ascultat, ci pentru a fi învățat. Și în Sebișul meu(și al lui Mi-hai Beniuc), chiar peste drum de liceu era librăria doamnei Bândea, chiar era, dovezi nu am, dar îmi aduc aminte.

Preluat din Mișcarea Literară, nr. 4 (72), 2019

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *