Marian Drăghici: Poeme

 

Într-un alt timp, într-o altă vârstă poetică

Nu mai scrisesem nimic de mult timp.
Toate acestea erau scrise deja.
Moartea ei după un deceniu de suferinţă.
Nici fir de poezie în capul meu.
Oarecum dus de pe lume fumez o ţigară. Atât.

Suntem, în 5 noiembrie spre seară –
eu, mormântul proaspăt, crucea simplă de lemn.
Pâlpâirea primelor lumânări.
O tufă la doi paşi de mormânt.
Gândul că la primăvară va avea flori de la această tufă.
Până atunci, mizeriile iernii o, brad frumos,
fulguiala din mutanta primăvară, în aprilie martie.
Aprind lumânări.
Fumez o ţigară. Atât.

Ajuns acasă, frânt, incapabil de altceva decât să dorm,
m am întins în camera copiilor pe patul nedesfăcut.
Și iată, s a întâmplat să visez.
Nu mai visasem nimic, de mult timp.
Toate acestea erau visate, chiar fumate deja.
Cum şi sunt: visate, fumate.

Ei bine, am visat – în somn instantaneu la ceas de seară –
un poem dumnezeiesc.
Textul, scris pe aer, cu litere cursive aurii,
se derula ţeapăn, lent, implacabil,
de sus în jos, dinspre cer spre pământ.

Senzaţia că acest text îmi aparţine de acum
era pregnantă, copleşitoare, extatică.

La trezire, starea asta incomparabilă s a topit ca aburul.
Nici un vers în memorie, nici un cuvânt.
Ca în urma unei juisări, o sfârşeală în măruntaie dureros de dulce.
Și fulguranţa acelei imagini a textului derulându se lent,
înspăimântător de lent, dinspre cer spre pământ.

Trag din ţigară. Atât.

Într un alt timp, într o altă vârstă poetică oho,
pe când trăiam în interiorul poeziei ca într un halou mistic
visam adesea poeme.
Poeme extraordinare, dumnezeieşti!

La trezire, imaginea lor mentală se risipea cu ultimele
rămăşiţe ale somnului.
Lucrul la poem – ţigara, cafeaua, pagina albă, goală –
se consuma prin încercări (tatonări) succesive
de a rescrie poemul visat, „ideal”.
O existenţă mai angajată, mai plină, nici tâmplarul nu are.
Nici astronautul.
Nici, pe timpuri, moaşa comunală.

Poemele din somn, a căror lectură o face spiritul
Poemele din somn, a căror lectură o face spiritul
ca pe o îmbăiere clandestină în lumina unei alte lumi,
sunt cele mai teribile, stranii, pur şi simplu frumoase,
din câte mi a fost dat să citesc.
Pe lângă ele, acestea, scrise/rescrise, tipărite aici,
au neajunsurile (ca să nu spun defectele)
oamenilor în comparaţie cu presupusa, uluitoarea
perfecţiune a zeilor.

Bref: mormânt simplu de om, de femeie.
Cruce simplă de lemn.
O tufă de liliac la doi paşi de mormânt.
În mormânt, sub pâlpâirea primelor lumânări
(înstelată de acum?) vocea cu care am scris, rescris
toate astea, în gând.

 

 

sac și cenușă

sunt istorie.
nu plec.

la margine de nicio apă
stau și mă uit în apă.

așa arată uneori un pericol public.

dar
ea vine lângă mine cântând încet
ca păhăruțul de mâine.
încet ca pâinea fără glas.
încet ca un copil căruia nu i s a născut
încă mama.

cântă lângă mine încet
cântă lângă mine încet –

și departe,
nu din văzduhul tămâiet
nu dintr un cosmic robinet
cad flegme
flegme mari
în vise de
tarlamentari,

 

 

3.

Pe tine te ador, firavă lumină din pâine
Karol Wojtila

aș intra și m aș ruga
ca pâinea
fără glas

aș intra în mine adânc
și m aș ruga la margine de nicio apă
stând și privind în apă: Doamne,

sunt pâinea fără glas
din mâinile unui copil căruia nu i s a născut
încă mama.

în nația asta a mea e foarte foarte greu
să ți se nască mama.

în țara asta a mea întinsă cât mi e patul
noaptea dau perna la o parte
și mi închipui că dorm cu capul pe pământ
ca vechii evrei
de la care am învățat atâtea,
prosternați în sac și cenușă
să implore mila Celui Preaînalt –

dau perna la o parte să dorm direct
pe orizontala patului,
iată sacrificiul meu,
măsura credinței mele prea puține,
să dorm toată viața noapte de noapte
fără pernă sub cap,
smerindu mă și urlând
ca pâinea
fără glas –
atunci, poate
dreptatea în popor va triumfa
și adevărul între ai mei
nu va mai umbla cu capul spart,
pâinea va vorbi
iar mama
s ar bucura și s ar naște.

 

 

Un sentiment verde iarna

Nu că poetul este un Eutih al gratuităţii,
un oficiant al ei.
Nu că el spune o pasăre neagră cântă în ceruri
iubirea mea.
Nu că el crede ce spune.

Dar pe o străduţă cu gropi trece omul
cu paşi mari ca împins de un resort, de o furtună
ce a izbucnit departe pe un câmp gol.

O, câmpule de departe, câmpule gol,
omul e o colivie prin care creşte un ram bătut de vânt
sub lună –

stă pasărea din om pe un ram bătut de vânt
dând din aripa întruna,
săraca pasăre singură acolo sub lună.

Cât priveşte poetul,
după o noapte albă el scrie:
ceea ce persistă este un sentiment verde iarna –
sentimentul de iarnă. Și:
sunt fericit, Dumnezeu mi a dat de lucru.
Dumnezeu, nu omul.

El scrie şi chiar crede ce scrie,
colivia rămâne goală pe pământ
rămâne ramul bătut de vânt
rămâne noaptea cu lună
şi pasărea aceea dând din aripi întruna
acolo sus.

 

 

Ceva mai real decât neantul

Poate că totuşi există
ceva mai real decât neantul domnule Beckett,
iubirea unei femei ce nu mai este
(moartea nu ne a despărţit, nici uitarea)
şi de care deodată ţi se face dor, la modul că
ai pleca de pe pământ

ai pleca de pe pământ
dar încă nu e timpul.

Destul să spui,
poate n curând am să ţi văd faţa, iubito
cum de atâtea ori am privit moartea în faţă
sau mă rog, din profil
în zilele cu dum dum ale revoltei
flanând pe străzi
în speranţa că am să te regăsesc

da, am să te regăsesc
undeva departe în seara de după moarte
lângă un foc mic de vreascuri, lângă izvor

absolut ferită de oameni,
absolut ferită de fiare,
numai cu licărul stelelor deasupra
şi în mişcări cu graţia goliciunii originare.

 

 

Ajunge acest hatâr pentru diavol

Măr despicat – iată mi viaţa.
Bisturiu în mâna chirurgului,
acea roşeaţă de zori de zi
a feţei ei după dragoste cum aş putea s o uit?
Astfel îmi fu dat, să întâlnesc
într un septembrie oarecare pricina morţii mele
şi să fiu liniştit cu ea ca plopul cu zbaterea
frunzei sale.

Dar eu mi am făcut datoria, am mers
până la capătul disperării fără să mă anunţ
şi am văzut cât de neputincioasă, de inutilă
cade lumina unei minţi poetice
pe un pat rece care a fost cândva cald.

Mai explicit nu voi fi.
Ajunge acest hatâr pentru diavol.

 

 

Negresa

Fiecare dintre noi are undeva o negresă,
e aşteptat.

Să tot merg la negresă
din zorii juventuții mele lăsat am baltă casă şi masă,
iubita cât o sticlă de lampă
sub orbitorul cer al Ierusalimului
şi am plecat la vânătoare în inima Africii.

Acum nu ştiu, nu mai ştiu:
să tot merg la negresă
ori să fug de ea mâncând pământul
am plecat atunci în inima Africii?

Ai zice că Africa toată e plină de negrese, dar nu.
Africa toată e plină de negresa mea.

Bate vântul prin negresă ca prin sită, când bate vântul.
Când plouă, plouă prin negresă
ca printr un acoperiş spart.

Toate sălbăticiunile Africii scobiră cu ghearele şi dinţii
sălaş mustind etern în inima indiferentă
a negresei.

Cu negresa eşti, oriunde te ai afla,
absolut singur.

Nu te poţi bizui pe negresă, ea are
consistenţa aerului
când aerul era lichid amniotic şi primii oameni
colindau lumea ca peşti
ori ca muzicanţi de petrecere deghizaţi în peşti
răsplătiţi defel prin prospeţimea
cu care au strălucit atunci în soare,
ca funigei, dinţii negresei.

Noaptea petrec călare pe negresă
după ce am făcut dragoste cu ea dându i bice,
epuizând o în toate clipele vieţii şi morţii:
epuizându mă.

Negresă beau când mă trezesc
şi soarele răsare din negresă
ca oul din găină, gata apus.

Luna şi stelele pâlpâie pe cer
ca viermii îngrăşaţi în transparenţa carnală a negresei
din care bineînţeles înfulec şi eu cu nesaţul
de fiară a Africii – şi nu mă mai satur.

Atât de vastă e negresa – că n are casă.
Negresa, biata de ea, este casa.

Iar în casă la masa lungă şi albă stă singură negresa.
Nu bea, nu mănâncă.
Nu face nimic.
Doar stă.

Doar stă şi aşteaptă
cu aerul înţepenit înfricoşător
că de mii de ani
doar stă şi aşteaptă.

---