Mircea MOȚ: Salate, pietre prețioase și animale

Cele două încercări la care îl supune Spânul pe Arap-Alb, aducerea salatelor din grădina ursului și a pietrelor prețioase din pădurea cerbului, contează în cunoscutul basm al lui Ion Creangă ca două experiențe esențiale pentru condiția personajului.

Cum era de așteptat, Harap Alb are nevoie și de data asta de cea care l a mai ajutat, de Sfânta Duminică, a cărei casă se află pe o insulă considerată de unii cercetători un „«loc secret», fiind aptă (…) pentru un ritual ca acela al inițierii”. Ca și pădurea, pentru multe popoare insula „constituie locul unde trăiesc sufletele morților” (Andrei Oișteanu, Grădina de dincolo. Zoosophia, Cluj, Editura Dacia, 1980). În basmul lui Ion Creangă insula contează ca un spațiu izolat, rezervat unui personaj care poartă numele zilei de odihnă a creatorului lumii. Este ziua în care divinitatea se odihnește și Sfânta Duminică are posibilitatea de a interveni și de a îndrepta ceea ce se abate de la spiritul Genezei. Ceea ce reține în mod deosebit atenția este drumul pe care îl străbate personajul până la insula sfintei, un drum ce amintește, păstrând proporția, zbo-rul hyperionic spre creator. Aici este vorba de un drum inițiatic, de o cunoaștere a întregului, fiindcă Arap-Alb parcurge un drum orizontal, pe deasupra lumii create, înălțarea sa fiind prudentă, căci lui nu i este îngăduit să ajungă acolo unde ajunsese Hyperion. În egală măsură, zburând pe „deasupra”, personajul se eliberează de realitatea pământeană, purificându-se pentru prima experiență de care va avea parte. Așadar: „Şi odată zboară calul cu Arap-Alb până la nouri; apoi o ia de a curmezişul pământului: pe dea-supra codrilor, peste vârful munţilor, peste apa mărilor şi după aceea se lasă încet-încet într-un ostrov mândru din mijlocul unei mări, lângă o căsuţă singuratică, pe care era crescut nişte muşchi pletos de o podină de gros, moale ca mătasa şi verde ca buraticul”.

Prima încercare la care este supus Arap-Alb este, după cum bine se știe, aceea de a i aduce Spânului salatelor din grădina ursului. Ursul din narațiunea lui Creangă are aproape toate trăsăturile ursului din opera humuleșteanului. Să ne amintim că în Amintiri din copilărie ursul este atras de așezările omenești, intrând fără sfială în satele de munte, fără a pune însă în pericol viața oamenilor. În Capra cu trei iezi este pomenit ursul ca un personaj ce se ocupă cu cojocăria, în sfârșit, în Ursul păcălit de vulpe, apare un urs greoi, pofticios, rob al pântecului, cu minte puțină, ce poate fi destul de ușor păcălit de vicleana vulpe.

În Povestea lui Harap Alb este prezent un urs „obosit”, total străin de sălbăticia pădurii, cu îndeletniciri de gospodar, stăpânul unei grădini ca sugestie a pădurii supuse actului civilizator, și el un mâncăcios, care cultivă salatele pentru propria hrană.

Sfânta Duminică știe prea bine cu cine are de a face. Cunoscând lăcomia ursului, ea îi prepară o licoare căreia animalul nu-i poate rezista: „Și cum iese Sfânta Duminică afară, odată și pornește desculță prin rouă, de culege o poală de somnoroasă, pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce și cu una de miere și apoi ia mursa aceea și iute se duce de o toarnă în fântâna din Grădina Ursului, care fântână era plină cu apă până la gură. Și mai stând Sfânta Duminică oleacă în preajma fântânii, numai iaca ce vede că vine ursul cu o falcă în cer și cu una în pământ, mornăind înfricoșat. Și cum ajunge la fântână, cum începe a bea lacom la apă și a și linge buzele de dulceața și bunătatea ei. Și mai stă din băut, și iar începe a mornăi; și iar mai bea câte un răstimp, și iar mornăiește, până ce, de la o vreme, încep a i slăbi puterile și, cuprins de amețeală, pe loc cade jos și adoarme mort, de puteai să tai lemne pe dânsul”.

Harap alb are nevoie de experiența întâlnirii cu ursul care, după cum am spus, impune prin forța trupului său. Această experiență contribuie la întărirea componentei trupești, corporale a personajului, care, îmbrăcând simbolic pielea ursului, preia forța acestuia.

Nu este însă suficient. Personajului îi este necesară a doua experiență, cea a întâlnirii cu cerbul. De data aceasta nu mai e vorba de un așezat grădinar, cu toate atributele acestuia, ci de un animal care nu a părăsit pădurea și sălbăticia naturii imprevizibile.

Cerbul nu mai este dependent de mâncare și de băutură, precum ursul, ci este asociat mineralului, pietrelor prețioase și luminii. Rămâne semnificativă descrierea pe care i o face împăratul cerbului: „Și cerbul acela este bătut tot cu pietre scumpe, mult mai mari și mai frumoase decât aceste. Mai întâi, cică are una în frunte, de strălucește ca soarele. Dar nu se poate apropia nimene de cerb, căci este solomonit și nici un fel de armă nu l prinde; însă el, pe care l-a zări, nu mai scapă cu viață. De aceea fuge lumea de dânsul de și scoate ochii; și nu numai atâta, dar chiar când se uita la cineva, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc rămâne moartă. Și cică o mulțime de oameni și de sălbătăciuni zac fără sufla-re în pădurea lui numai din asta pricină: se vede că este solomonit, întors de la țâță, sau dracul mai știe ce are de i așa de primejdios. Dar cu toate aceste, trebuie să știi, nepoate, ca unii oameni îs mai al dracului decât dracul; nu se astâmpără nici în ruptul capului; măcar că au pățit multe, tot cearcă prin pădurea lui, să vadă, nu l-or putea găbui cumva? Și care dintre ei are îndrăzneală mare și noroc și mai mare, umblând pe acolo, găsește din întâmplare câte o piatră de aceste, picată de pe cerb, când se scutură el la șapte ani odată, și apoi aceluia om nu-i trebuie altă negustorie mai bună”.

Andrei Oișteanu consideră că cerbul simbolizează chiar arborele vieții: „Datorită coarnelor sale rămurate şi a faptului că şi le schimbă periodic, cerbul simboliza arborele vieţii în gîndirea mistică a popoarelor primitive cît şi a celor de cultură înaltă. Astfel, cerbul a devenit, ca simbol al arborelui vieţii, un transsimbol al fecundităţii, al ritmurilor și renovărilor ciclice, al renaşterilor” (Andrei Oișteanu, Grădina de dincolo. Zoosofia, Cluj, Dacia, 1980, p. 48). Dar ceea ce contează în primul rând la cerb sunt mineralele, pietrele prețioase ale căror funcții „mitico simbolice se datorează, mai ales, dublei lor apartenențe la sfera stihiei htoniene și la cea a aerului (cerului)” (Ivan Evseev, Dicționar de simboluri, București, Editura Vox, 2007, p. 321). Dacă puterea ursului ține de corpul lui masiv, forța cerbului stă în ochi: „Capul cerbului are să te strige până atunci mereu pe nume, ca să te vadă, dar tu nu cumva să te îndupleci de rugă-mintea lui și să te ițești la dânsul, că are un ochi otrăvit și, când l-a pironi spre tine, nu mai trăiești”. Este cu siguranță prea mult să vedem în acest ochi al cerbului ochiul meduzei. Mai de-grabă este de bănuit aici deochiul, care nu lipsește din Amintiri din copilărie, cu efectul lui mistuitor, asemenea focului: „oleacă ce nu i venea mamei la socoteală căutătura mea, îndată pregătea, cu degetul îmbălat, puțină tină din colbul adunat pe opsasul încălțării ori, mai în grabă, lua funingine de la gura sobei, zicând: «Cum nu se deoache călcâiul sau gura sobei, așa să nu mi se deoache copilașul“ și mi făcea apoi câte un benchi boghet în frunte, ca să nu și prăpădească odorul»!”. Mai trebuie spus că sfânta îi dă lui Harap Alb „și sabia lui Statu Palma-Barba Cot”, detaliu explicabil dacă ne gândim că Spânul nu i luase feciorului de crai și armele, la ieșirea din fântână („Spânul pune mâna pe cartea, pe banii şi pe armele fiului de crai şi le ia la sine”). Alte explicații sunt posibile. Sfânta nu dorește ca sabia lui Harap Alb să fie pătată de un laș (cerbul va fi ucis in somn, nu prin confruntare bărbătească!) dar, mai convingător, oferindu-i arma unui consacrat personaj de basm, sfânta îl introduce pe feciorul de crai în universul basmului, rezervat personajelor cu statut de erou. Poate fi aceasta ultima încercare de a scoate personajul din condiția de „neputincios”, pe care sfânta i-o remarcase la începutul narațiuni („Cel desus varsă darul său peste cei neputincioși; se vede că așa place sfinției sale”).

Se cuvin menționate și alte detalii. Spre deosebire de ursul necuvântător, rămas în stadiul unei animalități greoaie, cerbul stăpânește limbajul, prin care încearcă să l ademenească pe Harap-Alb: „– Harap Alb, Harap Alb! De nume ți- am auzit, dar de văzut nu te-am văzut. Ieși numai oleacă să te văd încaltea, vrednic ești de comoara ce ți-o las, și apoi să mor cu plăcere, dragul meu!”. În confruntarea cu cerbul, personajul basmului intră și iese pentru a doua oară dintr-o groapă (o făcuse anterior în secvența fântânii cu capacul ei greu amintind mormântul), asimilând, prin sângele animalului, spiritul acestuia. Este și de data aceasta momentul trecerii la o altă condiție!

Cele două experiențe, întâlnirea cu ursul și cu cerbul, sunt cu atât mai semnificative cu cât prin acestea se consolidează două componente ale personajului: organicul, trupul, prin hrana reprezentată de salate, și spiritualitatea, prin întâlnirea cu un cerb legat de mineralului și de ritmurile solare. Oricum, după aceste două experiențe, Sfânta Duminică nu mai intervine în viața lui Harap Alb!