Românii în apărarea „Republicii Creștine” – de la Ștefan cel Mare la Mihai Viteazul (1457-1601)

Se vorbește și se scrie adesea despre Țările Române din Evul Mediu ca despre mici entități politice aflate în voia sorții, supuse regatelor vecine și mai ales Imperiului Otoman. Judecata aceasta este grăbită și neadevărată. Civilizația românească medievală este comparabilă cu a popoarelor din jur, iar românii au fost, în acele timpuri, apărători, alături de vecinii lor, ai valorilor creștine europene.

Țările Române și-au atins apogeul dezvoltării lor medievale în secolele XIV-XV, adică toc-mai când statul otoman supunea statele vechi ale Peninsulei Balcanice și încerca să atace și la nord de Dunăre. De fapt, în ciuda numeroasele amenințări și zvonuri, au fost numai două tentative otomane efective de încorporare a Țărilor Române la Imperiul Otoman: una a fost în 1522, când sangiacbeiul de Nicopole (Mehmet) a început să transforme bisericile în moschei și să pună administrație (cadii) și forțe de ordine (subași) otomane (Theodosie era minor); alta a fost în 1595, când campania marelui vizir Sinan viza ambele țări; fuseseră atunci numiți și beilerbeii (guvernatorii) viitoarelor provincii. Prima tentativă nici nu a fost a centrului, ci a fost una locală, a unui fost membru al casei domnitoare a Basarabilor, trecut la islamism și care voia să preia conducerea. Sultanul a dezavuat până la urmă acțiunea supusului său. Momentele 1522-1526 și 1595 nu au reușit datorită reacției prompte și dure a țării și datorită contextului internațional. Un factor care trebuie luat în calcul pentru menținerea ființei statale a Țărilor Române este con-textul internațional: după căderea Belgradului (1521), se pregătea marea campanie contra Ungariei (1521-1526); Liga Sfântă desfășura „Războiul de 15 ani” (1593-1606), o lungă confruntare osmano-habsburgică; opoziția Poloniei; marile puteri aveau interes să aibă în zonă state-tampon între ele și puterea otomană. Un alt factor a fost capacitatea de rezistență a Țărilor Române: după marile acte de rezistență românească, de teama unor complicații, otomanii au ajuns să trateze cu românii; drept rezultat, le-a fost înnoit acestora statutul de ’ahd (=jurământ), adică statutul de state tributare (acceptat pentru Țara Românească după anii 1420 și accentuat la 1462, pentru Moldova în 1456, accentuat după 1484. iar pentru Transilvania, după 1541.

Ștefan cel Mare, cu vreo 40 000 de oameni, plus câteva mii de ardeleni și de polonezi, a reușit să obțină marea victorie de la Vaslui (Podul Înalt), la 10 ianuarie 1475. După bătălie, domnul român a trimis o scrisoare circulară către toți monarhii creștini din Europa, prin care el aducea la cunoștință biruința („am luat sabia în mână și, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru atotputernic, am mers împotriva dușmanilor Creștinătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare și pe toți i-am trecut pe sub ascuțișul sabiei noastre”) și le arăta marea primejdie care se prefigura pentru Moldova și pentru Europa, dacă nu veneau cu ajutoare. Împăratul turcilor va veni curând, cu toată puterea sa – spune domnul – „să supună țara noastră, care este poarta Creștinătății și pe care Dumnezeu a ferit-o până acum“, iar „dacă această poartă, care e țara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de așa ceva! – atunci toată Creștinătatea va fi în mare primejdie“ (fragment din scrisoarea circulară către principii creștini, datată de către Ștefan cel Mare la Suceava, în 25 ianuarie 1475). Prin aceasta, românii se dovedeau și ei animați de ideea comună tuturor popoarelor din zonă care luptau cu „necredincioșii”, anume aceea de a fi apărătorii civilizației creștine europene.

În ciuda acestor demersuri și avertismente, în anul următor domnul român s-a aflat singur înaintea sultanului însuși. Venit cu o oaste impresionantă, sprijinit și de tătari și de munteni, Mehmet al II-lea l-a înfruntat pe Ștefan cel Mare la Războieni (Valea Albă), în 26 iulie 1476, unde „au biruit păgânii pe creștini”. Cu mari eforturi, după ce și-a reorganizat oastea, principele român a reușit să-i împingă spre sud pe năvălitori și să-i scoată din țară. Pierderile erau însă foarte mari și țara aproape secătuită. Într-o solie către senatul Veneției (1477), Ștefan cel Mare arăta: „Nu vreau să spun cât de folositoare este pentru treburile creștine această țară a mea… Ea este cetatea de apărare a Ungariei și Poloniei și straja acestor două regate. Afară de aceasta, fiindcă turcul s-a împiedicat de mine, mulți creștini au rămas în liniște patru ani”. Aceasta este o nouă mărturie despre conștiința celor din secolul al XV-lea privind rolul Moldovei în apărarea Creștinătății. De altminteri, un raport florentin din 1479, reproducând ordinea de bătaie a oștilor puse teoretic sub comanda regelui Ungariei – în virtutea suzeranității și a prestigiului său – și îndreptate contra turcilor, dă următoarele date cu privire la efectivele fiecărei țări: 14 000 de oșteni din Ungaria, 28 000 de oameni din Transilvania, 32 000 de luptători din Țara Românească și 38 000 din Moldova. Firește, numerele trebuie luate cu precauție, dar proporțiile sunt edificatoare. Ungaria (fără Transilvania) purta 12, 5% din efortul de război, greul căzând pe umerii Moldovei, Țării Românești și Transilvaniei.

Cum s-a văzut, rezistența Țărilor Române a fost o realitate care a traversat, cu intermitențe, întreaga istorie medievală. Această rezistență s-a bazat pe: putința de mobilizare a circa 40 000 oameni în Moldova, 30 000 în Țara Românească și 50 000 în Transilvania. Se mai remarcă existența unei numeroase țărănimi libere și mici boierimi, care aveau ce apăra (lotul liber de pământ și libertatea personală), ceea ce nu fusese cazul în Balcani; apărând moșia mică, se apăra moșia cea mare, țara. Un alt factor a fost marea mobilitate a oștii călare, cu echipament ușor, care aplica tactica retragerii simulate și a atacului prin surprindere; toate acestea erau caracteristice și armatei otomane (care găsea la români un „antidot”); era opusul oștilor „grele” și „imobile” cruciate, de model occidental, învinse la Nicopole, Varna, Mohacs. Un al treilea factor a fost îmbinarea rezistenței cu înțelegerea/ concilierea, a luptelor cu tratativele, pentru a evita atât cucerirea directă, cât și epuizarea economică și umană; de aceea, românii au avut și victorii și înfrângeri (niciodată decisive) în fața turcilor; cei mai mulți boieri ai țării nu erau trădători, decât în ochii domnilor, atunci când, după victorii epuizante pe câmpul de luptă, cădeau la învoială cu otomanii; tot boierii, atunci când presiunile Porții erau peste măsură de mari, făceau corp comun cu domnia întru răzvrătire; fără boieri, victoriile militare, câte au fost, ar fi devenit imposibile. Alt factor al păstrării ființei statale a Țărilor Române se leagă de direcția de înaintare și de dominație otomană. Aceasta era prioritar spre centrul Europei, dar și spre întreg bazinul pontic; „drumul imperial” era Sofia-Belgrad-Buda-Viena. Cu toate acestea, principatele au fost mereu vizate militar: se cunosc 7 campanii sultanale (conduse direct de sultani), 3 asupra Țării Românești (1394/95, Baiazid I; 1419/20, Mehmet I; 1462, Mehmet II), 3 asupra Moldovei (1476, Mehmet II; 1484, Baiazid II; 1538, Süleiman I), 1 asupra Transilvaniei (1438, Murad I), în afara celor, la fel de mari, conduse de marele vizir (1595) și de beilerbeiul Rumeliei (1475). În fine, Regimul de dominație indirectă era mai avantajos decât cel direct. Țările Române aveau rolul esențial în aprovizionarea cu carne de oaie și de vită, seu, sare, orz, lemn, cânepă, miere, ceară, brânză, cai de tracțiune, șoimi a capitalei imperiale, care avea peste 500 000 de locuitori; însă avantajele acestui regim indirect nu s-au putut vedea decât după anii 1538-1541, când dependența Țărilor Române față de Istanbul devine reală, efectivă; or, până la această dată trecuseră aproape două secole de relații româno-otomane, când statutul țărilor noastre era deja stabilit.

Prin urmare, otomanii nu au transformat Țările Române în pașalâcuri deoarece, în prima etapă (până pe la 1540), s-au temut de complicații interne și internaționale (remarcabila putere de rezistență a românilor și interesul marilor puteri creștine de a păstra state-tampon) și, în a doua etapă, s-au convins de marile avantaje economice aduse Porții de dominația indirectă.

Din punct de vedere al dreptului islamic, de rit hanefit, practicat de otomani, lumea era împărțită în două regiuni principale: „Casa Islamului” și „Casa războiului”, a dușmanilor Islamului. Țările tributare intrau, pentru cei mai mulți teoreticieni, într-o a treia secțiune, provizorie, anume „Casa păcii” sau „Casa pactului”. Existența acestei zone a devenit până la urmă o realitate stabilă și a trebuit acceptată ca atare.

Primul ’ahd sau act de legământ (tratat) s-a acordat de însuși profetul Muhammad în 632 d. Hr. micii republici creștine a Nadjiranului (azi provincie a Arabiei Saudite). Actul era ca o diplomă dată de profet și prevedea: conservarea bunurilor proprii, a pământului și statului; menținerea neschimbată a organizării și ierarhiei bisericii; neamestecul în treburile interne, în sistemul de judecată; păstrarea propriului sistem de dări și impozite; interdicția pentru musulmani de a trece (cu turmele) în teritoriul republicii; lipsa unor trupe de ocupație; posibilitatea de apel, în caz de nedreptate, la autoritatea musulmană.

La otomani, acordarea statutului de ’ahd era doar o primă etapă în cadrul cuceririi graduale a unui teritoriu; după statutul acesta de supunere formală, trebuia să urmeze cucerirea propriu-zisă (așa s-a întâmplat cu Bizanțul, Bulgaria, Serbia, Ungaria). În zonele de contact între cele două lumi nu s-a trecut totdeauna la cuceri-re. Acesta a fost cazul cu Transilvania, Moldova, Țara Românească, Ragusa, unele regate georgie-ne, unele state musulmane.

Călătorii străini, intrând în Țările Române dinspre sudul Dunării, remarcau imediat că au in-trat în Creștinătate: se înălțau cruci pe dealuri; clopotele bisericilor băteau liber; limba română și obiceiurile locale nu erau stingherite; nu existau garnizoane și administrație otomane; supușii otomani, ca să treacă Dunărea, aveau nevoie de firmane speciale de la sultan, prezentate domnului țării sau reprezentanților săi; acești supuși otomani erau obligați să plece din țară imediat după terminarea afacerii pentru care veniseră; nu se puteau ridica moschei și nici face prozelitism islamic; musulmanii nu se puteau stabili definitiv între creștini.

Acest statut de ’ahd la care s-a ajuns era rezultatul unui echilibru între forța de expansiune a Imperiului Otoman și capacitatea de rezistență a Țărilor Române, într-un context internațional favorabil acestui statut. El era fixat în ’ahdname-le sau cărți de legământ (cărți de pace), numite de creștini capitulații, datorită redactării lor pe articole (= capitula). De asemenea, ele erau stabilite și prin firmane și porunci sau prin jurăminte orale. Prevederi:

• conducerea țării de către un principe creștin și nu de un guvernator otoman musulman;
• alegerea principelui de „țară”, dintre familiile princiare locale;
• confirmarea alesului și învestirea sa de către sultan;
• păstrarea drepturilor și privilegiilor țării, a credinței, conform vechilor obiceiuri, adică autoguvernare și autoadministrare, fără intervenție otomană în treburile interne; otomanii nu puteau face propagandă islamică, nu puteau ridica lăcașuri de cult musulmane; nu puteau să fie proprietari de bunuri imobile în Țările Române;
• plata unui tribut și a unor daruri oficiale către sultan și înalții demnitari. De asemenea, principele trebuia să fie „prietenul prietenilor și dușmanul dușmanilor” padișahului; în schimb,
• Poarta se angaja să apere și să protejeze principatele de orice agresor; se proceda la protecția reciprocă a negustorilor, la extrădarea fugarilor și la schimbul de prizonieri;
• se practica regim vamal obișnuit pentru mărfurile otomane și tarife preferențiale pentru produsele românești exportate la Poartă (3-4% din valoare, față de 5-5, 5%, cât plăteau negustorii veniți din „Casa războiului”.

Din punct de vedere otoman, s-a încercat aplicarea articolelor de mai sus în avantajul Por-ții, prin agravarea obligațiilor; românii, dimpotrivă, au căutat să-și mărească sau mențină gradul de libertate. Teoretic, principii nu aveau voie să întrețină relații externe decât prin intermediul Porții, dar au făcut-o (au încheiat singuri tratate, în secret, unele vădit antiotomane). Sultanii și-au arogat dreptul de a aproba căsătoriile domnilor români, dependența mitropoliilor românești (de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol sau de Arhiepiscopia de Ohrida); „alegerea” de către țară a domnilor venea uneori după numirea de către sultan. De la jumătatea secolului al XVI-lea, Țările Române și-au pierdut treptat capacitatea de subiecți de drept internațional, și-au pierdut independența. Din anii ’50-’70 ai secolului al XVI-lea, dependența Țărilor Române de otomani crește sensibil, iar abuzurile sporesc. Se intră în perioada suzeranității efective sau reale, numită și hegemonie otomană. Tributul (haraciul) sporește considerabil; chiar dacă ținem seama de inflație, sumele de 155 000 de galbeni plătiți de Țara Românească, 65 000 de galbeni de Moldova și 15 000 de galbeni de Transilvania anual re-prezintă o mare apăsare; cresc darurile (peșcheșurile), la fel anumite obligații în muncă sau obligația de a aproviziona Constantinopolul cu produse, la prețuri preferențiale, mai mici cu 15-20% decât cele de pe piața europeană. S-a exagerat, vorbindu-se despre un adevărat monopol otoman asupra comerțului. Se plătesc sume uriașe pentru cumpărarea domniilor și chiar pentru confirmarea lor. Unii sultani și, după ei, unele puteri occidentale încep să considere țări-le noastre drept provincii otomane, ceea ce era inexact. Era o foarte mare deosebire între regi-mul de la sud de Dunăre (unde erau provincii otomane) și cel de nord de fluviu (unde erau țări creștine).

Din punct de vedere românesc, relațiile româno-otomane aveau alte semnificații. Plata tributului nu a însemnat nici un fel de supunere, ci răscumpărarea păcii. Otomanii erau puternici și duri; prin tribut, ei erau plătiți să lase Țările Române în pace. De altfel, inițial, tributul era pur simbolic; creșterea lui accentuată se produce spre finalul secolului al XVI-lea. Românii percep dependența față de Poartă abia din secolul al XVI-lea. Până atunci, ei nu considerau defel că s-au supus perpetuu turcilor. Mărturie stau desele alianțe cu puteri creștine peste capul Porții, desele revolte antiotomane, atunci când presiunile erau prea mari etc. Totuși, spre finalul secolului al XVI-lea, dependența Țărilor Române era foarte gravă, nemaiatinsă anterior. Imperiul in-trase într-o criză internă și avea nevoie de bunuri, de bani, de produse. Domnii deveniseră instrumente docile în mâna Porții și nu mai căutau să facă binele public. Trebuie remarcat că hegemonia otomană era inegală pentru cele trei țări; între statutul lor erau însă deosebiri de grad, nu de fond. În Transilvania, suzeranitatea era mai lejeră, din varii motive (depărtarea mare de centru și apropierea de Occident; aservirea mai târzie; teama de Habsburgi care pledau pentru „eliberarea” provinciei etc.); în Moldova, apăsarea era medie; cea mai grea situație o avea Țara Românească, cea mai apropiată de turci, cea mai ușor de dominat.

La sfârșitul secolului al XVI-lea, suzeranitatea (autoritatea unui stat mai puternic asupra unuia mai slab) otomană asupra Țărilor Române devenise foarte apăsătoare, mai ales prin crește-rea tributului (suma de bani plătită anual Por-ții), schimbarea deasă a domnilor, cumpărarea cu bani grei a tronului și prin alte obligații și ne-dreptăți. Principii celor trei țări erau adesea copleșiți de această apăsare otomană, cu precădere cei ai Tării Românești, mult mai primejduiți, fiindcă erau mai aproape de Dunăre, hotarul cu Imperiul Otoman. Libertate mai mare aveau principii din Transilvania, în mod deosebit cei din familia Báthory, dintre care unul (Ștefan Báthory) a ajuns pentru un timp și rege al Poloniei (1576-1586). Transilvania era ferită și din punct de vedere geografic, prin lanțul Munților Carpați. Ea era, de asemenea, favorizată de „protecția“ habsburgică. Casa de Habsburg voia și ea să domine Transilvania. Astfel, otomanii îndreptau o autoritate mai blândă asupra Transilvaniei, pentru a nu da prilej stărilor („națiunilor” oficia-le) – maghiarilor, sașilor și secuilor – să-i cheme în țară pe Habsburgi, cu scopul „apărării” de turci sau al „eliberării“ de sub „păgâni”. Principii Transilvaniei au folosit rivalitatea dintre cele două imperii în avantajul lor, asigurând un grad mai mare de autonomie (conducere de sine stătătoare în interior) țării lor.

În Țara Românească, unde presiunea Imperiului Otoman era cea mai grea, s-a ivit și personalitatea salvatoare. Este vorba despre voievodul Mihai, despre care unii spun că era fiul natural al voievodului Pătrașcu cel Bun, iar alții spun că nici nu era de neam român. De altfel, nu prea are importanță originea, din moment ce el

a fost educat ca român, a acționat ca român și a fost considerat român. Pentru a lua tronul, în 1593, Mihai a jurat credință sultanului și a plătit la Istanbul (Constantinopol) mari sume de bani. Dar, odată ajuns domn, acesta și-a consolidat puterea în interior și s-a pregătit de revolta anti-otomană. El a adus țara sa într-o alianță (grupa-re de forțe politice, de state) contra turcilor, nu-mită „Liga Sfântă“, pornită de Habsburgi și de papă. Exista deja o tradiție europeană de circa două secole de a organiza astfel de alianțe, de regulă sub autoritatea Sfântului Scaun. O vreme, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, aceste ligi au luat forma „cruciadelor“ convocate periodic, aproape la fiecare patru ani. Speranța creștinilor era aceea de a elibera țările și provinciile ocupa-te sau dominate de otomani și de a-i alunga pe aceștia din Europa. Din gruparea pomenită mai făceau parte Spania, Veneția, unele ducate italiene, Moldova și Transilvania. În acest context, principele Transilvaniei s-a considerat singur un fel de suzeran (conducător) al celor trei țări care în antichitate formaseră Dacia și care, adesea, în spiritul Renașterii și al umanismului, erau numi-te și acum Dacia. Solul însărcinat de la Roma cu atragerea principelui Țării Românești în ligă a fost instruit de papă să-l îmboldească pe Mihai ca să se alăture, amintindu-i originea sa romană, ca și a poporului român. De altminteri, se știe că Mihai Viteazul era sensibil la acest lucru, din moment ce uneori, spre a-și încuraja soldații să lupte mai cu avânt, le amintea de gloria strămoșilor lor romani.

Ajutat de transilvăneni și în înțelegere cu domnul Moldovei, Mihai a pornit la București, în 1594, revolta antiotomană. Cu o armată proprie de mercenari (militari plătiți) și cu sprijin de la aliații europeni, domnul Țării Românești a obținut strălucite victorii contra turcilor și tătarilor, deopotrivă la nord și la sud de Dunăre, trezind speranța popoarelor creștine din Balcani. Principele român dobândise în Europa faima unui erou al Creștinătății, capabil că elibereze chiar Balcanii și Constantinopolul. Cea mai cunoscută bătălie a sa este cea de la Călugăreni, din 13 au-gust (sau 23 august, pe stil nou, după calendarul gregorian) 1595 și apoi cea de la Giurgiu, din octombrie 1595, în urma căreia, cu ajutor transilvănean, pericolul otoman a fost înlăturat. În scurt timp, turcii au cerut pace și l-au recunoscut, de nevoie, pe Mihai domn. Dar liniștea era de scurtă durată, atâta timp cât Polonia și Transilvania erau înclinate spre înțelegeri cu Imperiul Otoman, îndreptate împotriva domnului român. Noul principe al Transilvaniei s-a declarat aproape fățiș drept aliat al turcilor. Pentru întărirea poziției țării sale, Mihai Viteazul a încheiat un tratat cu Imperiul Habsburgic (1598), care echilibra într-un fel situația. Sentimentele și atitudinile antiotomane ale domnului român erau clare, fiind însoțite de ideea apărării întregii civilizații creștine europene. De vede acest lucru din faptele sale, precum și din memoriul adresat de domn, în 1601, împăratului Rudolf al II-lea: „Provincia mea, Țara Românească, nu e mai de-parte de scaunul tiranului, ce se numește Constantinopol, decât cale de cinci zile și numai Dunărea o desparte de teritoriul dușmanului. În această țară aș fi putut trăi liniștit sigur și fără nici o frică, dacă nu mă simțeam chemat de credința mea față de Maiestatea Voastră, și față de întreaga Creștinătate. Eu însă, nevrând să sporesc puterea turcilor prin ostașii mei, spre distrugerea creștinilor, de bună voie m-am arătat gata de a lua parte la Liga Creștină, fapt prin ca-re mi l-am făcut pe tiran dușman de moarte, în-setat după sângele meu”. Pentru Mihai Viteazul, țara sa trebuia să fie în serviciul Europei, ca o adevărată „poartă a Creștinătății”, cum era con-siderată cealaltă țară românească în timpul lui Ștefan cel Mare.

Pentru apărarea cu succes a țării sale și a Creștinătății întregi, era nevoie însă și de altceva, anume de o acțiune energică, care să mărească baza umană, teritorială, economică a domniei, să întărească puterea domnului și să-i permită independența reală, mai ales în raport cu statul otoman. Spre a-și mări această bază de luptă, Mihai Viteazul avea două căi: prima cale însemna să unească toate popoarele creștine din Balcani (greci, bulgari, sârbi, albanezi, vlahi) sub puterea sa („planul balcanic”), iar a doua presupunea să unească cele trei țări neocupate direct de otomani de la nord de Dunăre („planul dacic”). Domnul a cumpănit bine și a decis ca, folosindu-se de alianța cu împăratul, să aducă sub propria autoritate ele trei țări numite de umaniști Dacia. Ele aveau, în raport cu țările balcanice, avantajul că nu erau ocupate de otomani, ce-ea ce îi crea domnului o mai mare libertate de mișcare. Economiile lor se completau una pe al-ta, drumurile comerciale străbăteau ușor Carpații, negustorii ardeleni aveau privilegii la sud și est de Carpați, domnii și anumiți boieri de aici stăpâneau sute de cetăți, târguri și sate în Transilvania, mitropolia românilor din Transilvania (cu episcopiile sale subordonate) se afla sub oblăduirea (ascultarea) mitropoliei Țării Românești etc. Un lucru important era și baza etnico-demografică comună: românii erau populația majoritară în toate cele trei țări. Mai mult, secuii din Transilvania erau de partea domnului român și contra familiei princiare Báthory, care le îngrădise o parte din vechile lor privilegii. Ca urmare, în 1599, oastea Țării Românești, condusă de Mihai Viteazul (în numele împăratului habsburgic), trece munții în Transilvania, pe Valea Buzăului, și înfrânge oastea principelui local, An-drei Báthory, la Șelimbăr, lângă Sibiu. Domnul Țării Românești este proclamat și principe al Transilvaniei la Alba Iulia, în noiembrie 1599.

În primăvara anului 1600, oastea lui Mihai trece iarăși munții, de data aceasta spre răsărit, și cuprinde în noul organism politic și Moldova (alungându-l pe domnul Ieremia Movilă). Astfel, la Iași, în vara anului 1600, Mihai Viteazul se intitula cu tâlc „domn la Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei“. Tot aici, la Iași, principele Mihai folosește pentru prima oară și stema comună a uniunii recent create de el, stemă alcătuită din simbolurile reunite ale celor trei țări (acvila Țării Românești, bourul Moldovei și turnurile Transilvaniei). Mihai Viteazul de-venise astfel, după cum apreciau contemporanii în spirit umanist, un restitutor Daciae, un „restaurator al Daciei”, adică acel principe care refăcu-se vechea Dacie. O refăcuse, însă, pentru prima oară, în folosul românilor, urmașii romanilor, cum vor remarca, timid și indirect, unii martori ai timpului și cum vor sublinia alții tot mai clar în viitor.

Unirea nu a durat, fiindcă nu numai nobilii maghiari din Transilvania, dar și polonii, Habsburgii și otomanii erau împotriva lui Mihai și fiindcă refacerea Daciei în spirit modern și în frunte cu un prinț român nu beneficia deocamdată de condițiile necesare. De aceea, domnul unificator a fost asasinat pe la spate, cu voia împăratului și cu concursul nobilimii, lângă Turda, la 9/19 august 1601. Un cronicar al Țării Românești scria despre sfârșitul lui Mihai Viteazul: „Și căzu trupul lui frumos ca un copaci, pentru că nu știuse, nici să înprilejise sabiia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Și-i rămase trupul gol în pul-bere aruncat, că așa au lucrat pizma încă dinceputul lumii. Că pizma au pierdut pre mulți bărbați făr de vină, ca și acesta. Căci era ajutor creștinilor și sta tare ca un viteaz bun pentru ei, cât făcuse pre turci de tremura de frica lui. Iar diavolul, cel ce nu vrea binele neamului creștinesc, nu l-au lăsat, ci iată că meșterșugurile lui au în-trat prin inima celor răi hicleni, pân îl deteră și morții. Și rămaseră creștinii și mai vârtos Țara Rumânească, săraci de dânsul”.

Mihai Viteazul nu a acționat în spirit național modern când a unit cele trei țări și nu a urmărit să creeze România. Era prea devreme pentru o asemenea operă. Dar a făurit o temelie soli-dă a României de mai târziu. În Transilvania, el a luat măsuri favorabile românilor, măsuri care urmau să asigure egalitatea acestora și a ortodoxiei cu celelalte națiuni și confesiuni și a înființat anumite organisme comune celor trei țări. A păstrat instituțiile Transilvaniei, dar a introdus în ele și români, a respectat limbile oficiale ale țării, dar a emis și porunci și documente în limba română, a impus dietei să accepte dreptul la pășunat al turmelor din satele românești în hotarul satelor săsești și ungurești, precum și să-i scutească pe preoții români de robotă (obligația în muncă față de nobili), a cerut împăratului să recunoască ortodoxia între religiile „recepte“ (recunoscute legal) etc. Niciuna dintre aceste cereri, dorințe, realizări nu tindea să-i ridice pe români, prin drepturile, limba și confesiunea lor, deasupra celorlalte națiuni, limbi și confesiuni, ci să-i facă doar egali cu ele. Iar aceste aspirații sunt unele legitime, specifice lumii moderne. Stările („națiunile”), adică cei puțini aflați al con-ducere, au înțeles marea primejdie pentru ele: Transilvania, țară majoritar românească din punct de vedere etnic, putea să devină și din punct de vedere politic românească, adică să piardă monopolul puterii. De aceea, ele au acționat pentru căderea lui Mihai, pentru eliminarea regimului său, pentru ruperea oricăror legături cu celelalte două țări române. Românii, dimpotrivă, „încurajați de încrederea că aveau un principe din neamul lor“ (cum spune un cronicar maghiar), s-au ridicat la luptă contra nobilimii, au dobândit o mare speranță, aceea de a fi liberi în țara lor și egali în drepturi cu națiunile recunoscute. De aceea l-au cinstit pe Mihai Viteazul ca pe un eliberator, i-au ridicat biserici și l-au pictat ca pe sfinții din fresce și icoane.

Mai târziu, Mihai Viteazul a devenit un simbol național al românilor, un fel de părinte fon-dator, cam în genul în care este George Washington pentru americani. Rolul lui Mihai Viteazul a fost exagerat de către luptătorii români moderni pentru emanciparea națiunii, dar principele nu are, desigur, nicio vină în acest sens. Domnia sa rămâne de o importanță specială în istoria românilor și chiar în istoria civilizației europene. Se vede aceasta și din portretul de la-udă pe care i-l face cronicarul german Balthasar Walther: „Un bărbat vestit și ales prin naștere, cât și prin statura lui mândră. De asemenea, era vrednic de lauda cea mai mare prin virtuțile cele mai alese, prin marea sa pioșenie către Dumnezeu, prin iubirea de țară, prin bunăvoința față de cei deopotrivă cu el, în sfârșit, față de toți, prin dreptate, adevăr, statornicie, mărinimie și de-prinderea altor virtuți de acest fel. Pe lângă acestea, era drag tuturor celor buni pentru darurile înalte ale sufletului lui nobil cu adevărat, pornit chiar prin firea sa să săvârșească isprăvi grele, ca și prin cuvântul său, care, de câte ori era nevoie și chiar fără pregătire dinainte, îi ie-șea din gură blând și înțelept”.

Mihai Viteazul nu a beneficiat, de-a lungul timpului, numai de laude. Inamicii l-au prezentat uneori ca pe un aventurier, iar unii urmași, cu dorința de a-l denigra, l-au numit chiar condotier, adică un luptător fără idealuri proprii, angajat pe bani de partea celui mai puternic. Mărturiile de epocă nu se află deloc în acord cu aceste puncte de vedere, ele punând în lumină un principe conștient de rolul său de apărător al țării sale și al Creștinătății.

L-au lăudat deopotrivă – printre critici și defăimări – contemporanii (Edward Barton, agent englez la Istanbul, 7 noiembrie 1595: „Es-te un lucru demn de cea mai mare considerație și de glorie eternă, întrucât ceea ce nu au putut realiza atât de mulți împărați, regi și principi a izbutit un Mihai, cel mai neînsemnat și mai sărac dintre duci, anume să învingă oștile marelui sultan.“) și urmașii (Nicolae Iorga: „De la 1600, nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriașa lui personalitate, fără paloșul sau securea lui ridicată spre cerul dreptății, fără chipul său, de o curată și desăvârșită poezie tragică.”), încât figura sa a rămas mereu actuală în ultimele două secole. Între tendințele de elogiere exagerată din conștiința publică românească și cele de depreciere foarte severă din istoriografia ungară, se conturează în anii din urmă o imagine mai rea-listă a principelui român și, probabil, mai apropiată de realitate. Încă din secolul în care s-a stins, Mihai a intrat în atenția unor mari creatori, precum poeții și dramaturgii spanioli Calderon de la Barca (1600–1681), care i-a dedicat piesa „El prodigioso capitan”, și Lope de Vega (1562-1635), care l-a descris în cuvinte de mare prețuire.

Principatele Române, ca și alte state din jur necucerite de otomani, s-au considerat apărătoare ale „Republicii Creștine” sau „Porți ale Creștinătății” în Evul Mediu. Această convingere însemna, de fapt, conservarea civilizației euro-pene, bazate pe creștinism și pe clasicismul greco-roman. Domnii români și-au luat rolul în seri-os și – cei mai vrednici dintre ei – au devenit personalități continentale, antrenate în politica elitei creștine destinate apărării Europei în fața asalturilor islamului. După încercarea de supunere a Europei venite dinspre sud-vest, prin cucerirea Peninsulei Iberice (711-1492), a venit rândul asaltării continentului dinspre sud-est, prin supunerea Peninsulei Balcanice (după 1354). Nici această încercare nu avea să reușească, deși turcii au cucerit și Ungaria, asaltând de două ori Viena (în 1529 și 1683). Până la urmă, Europa și-a păstrat specificul până astăzi și prin contribuția românilor, ceea ce trebuie spus fără complexe și fără exagerări, ci cu demnitate și preocupare pentru adevăr.