Ioan Alexandru a fost un scriitor atipic pentru perioada comunistă. În plin proces de ideologizare marxistă, când Dumnezeu era izgonit din societate, când valorile sacre erau înlocuite cu valori proletare, Ioan Alexandru scria poezii religioase în cel mai limpede sens, cu o simbolistică explicită, demonstrând că literatura română are un fundament creștin, greu de exceptat. Cu câțiva ani mai devreme, dacă ar fi scris ce a scris, probabil că ar fi înfundat pușcăria, ca „deviaționist”, ca mistic și ca manipulator al maselor prin mijloace „obscurantiste”. Așa însă, apărând în literatura română deodată cu valul de înnoiri sociale și culturale, cu o destalinizare a lumii noastre, reluând parcă, prin tonus, zborul…

      Într-o lume atât de încercată precum e aceasta în care trăim, încercată de pandemie, de criza economică, de război, de tensiuni sociale, încercată de multe surse care ne distrag de la tot ce e important, care asaltează tot ceea ce știam că înseamnă să fii, să trăiești, să înveți, să scrii, să citești, în care mijloacele de comunicare în masă împrăștie, fragmentează, împart și stăpânesc, ei bine, într-o astfel de lume, apariția unei reviste de cultură este un mic miracol, iar dacă este o revistă de limbă română pentru comunitatea românească, atunci aceasta e la fel ca pâinea rotundă, caldă, pe care o scotea bunica din cuptor.…

    Mă aflu la Belgrad, în hotelul situat nu prea departe de Uniunea Scriitorilor din Serbia. Spațiul care mă găzduiește se numește, sugestiv-balcanic, „Apartmani Skadarlija”. Aici au locuit (îmi spune poetul, prietenul Adam Puslojić) și Nichita Stănescu, Anghel Dumbrăveanu, Dumitrescu Sorin, firește. Precizare necesară, dat„1fiind că un alt Dumitrescu, Mircea, era și el prietenul lui Nichita. Diminețile, le bătea în ușă Adam, salutându-i și pe românește, și pe sârbește. Frățește, europenește. În prima dimineață a mea în metropola sârbească, în solzii rașchetați ai parchetului, în lacul lor lucios se reflectă, din abundență parcă, binele public – soarele. Coborând scările hotelului cochet, la parter, pe stânga, – un restaurant chinezesc…

    Gândirea oximoronică a sfinţilor, a marilor mistici îl caracterizează şi pe Sf. Ioan al Crucii. Această gândire oximoronică este deosebit de semnificativă, pentru că vorbeşte despre natura adevărului, în esenţa lui oximoronic. Să spui că adevărul este numai lu- mină înseamnă să îl frustrezi de ceea ce îi dă putere, de faţa lui ascunsă şi mistuitoare. Din acest motiv teologia apofatică este preferată de Sfântul Ioan al Crucii – „doctor al nopţii”, cum a fost supranumit de Jaques Maritain1 (în opoziţie cu Toma d’Aquino, numit „doctorul luminii”) – el căutând cunoaşterea pe calea unei întunecări explozive ce ajută persoana să creadă în pute- rea luminii. Pentru Sfântul Ioan…

    10 august 1879 „Astăzi am aflat trista știre despre pierderea ce ai suferit…” 17/ 29 august 1879 „… sunt în ajunul de-a pleca la Botoșani – pe câteva zile la Iași… […] Peste două trei zile voi fi, sper, în Iași…” 10 septembrie 1879 „Nevenind trei zile în oraș, căci am petrecut la țară… […] Eu voi fi deja la 1 Septembrie noaptea în Iași… […] Sunt incapabil de-a gândi ceva, incapabil de-a lucra și mii de idei cari de cari mai curioase și mai ne- realizabile îmi străbat capul întunecându-mi hotărârea. […]… o existență de care mi-a fost silă, de la care n-am avut nimic decât dureri…

      Probabil că marele poem eminescian cunoaşte cea mai bogată exegeză din literatura cultă românească. Efortul hermeneutic continuă să profite de acest polisemantism al unei creaţii pe care Ion Negoiţescu o considera un rezultat al pauperizării metaforice survenite în ultima perioadă a activităţii poetice a lui Eminescu. Există totuşi critici – şi aceştia constituie majoritatea – care văd în Luceafărul o chintesenţă a posibilităţilor creatoare eminesciene. Excelenţa este detectabilă atât la nivelul limbajului, – orchestrat în mod magic şi despovărat de împletitura barocă a epitetelor – cât şi la nivelul semantic-gnoseologic. Unii cercetători au aşezat enigma capodoperei într-o ecuaţie epistemologică, descifrată apoi ca un mit al cunoaşterii. Poemul…