Felix Nicolau: Adevărata excelență, nu cea propusă de sisteme

Iată o viziune sintetică asupra scrierilor lui Alexandru Busuioceanu, scriitor și om de cultură româno‑spaniol. De asemenea, iată o mini-her­meneutică a poeziei lui Busuioceanu. Caracterul sintetic al acestui articol este justificat de faptul că, în cazul acestui autor erudit și interdisciplinar, lucrările dintr‑un domeniu sunt susținute de scrieri din domenii paralele, într‑un sistem complex. Această operă rizomatică dezvăluie un istoric ambițios și curajos, un critic de artă capabil de reevaluări abil motivate și un poet care a creat la un nivel de mare subtilitate în trei limbi. Este, așadar, un autor remarcabil a cărui operă continuă să necesite o analiză atentă.

Alexandru Busuioceanu (1896‑1961) a fost un om de cultură și scriitor româno‑spaniol. În tinerețe, a fost foarte activ în cercurile jurnalismului cultural, devenind membru al redacției mai multor ziare, în special a celor de orientare tradiționalistă. În 1918, a fost redactor‑șef al zia­rului Arena din Iași, iar în 1921, împreună cu ro­man­cierul Cezar Petrescu, cu poetul și eseistul Nichi­for Crainic și cu filosoful Lucian Blaga, a fon­dat revista Gândirea, care a catalizat cultura tradițională din România. În 1941 a publicat la București colecția Ethos, o culegere de articole ale sale din presa culturală.

Între 1920 și 1922 a studiat la Viena. În 1925 și‑a susținut teza de doctorat în litere, specializarea istoria artei, la Universitatea din București. În 1932 a devenit profesor în cadrul de­par­tamentului de specialitate. Din 1928 a fost mem­bru al Școlii Române de la Roma, fondată de fostul său profesor, istoricul Vasile Pârvan. Între 1938 și 1940 a fost profesor la Academia de Arte Frumoase, unde a predat pictura italiană și spaniolă.

A fost o persoană bine integrată în sistem înainte de venirea frauduloasă a comuniștilor la putere în România. A fost membru al mai multor organizații: membru fondator al Asociației Ziariș­tilor Români (1920), consilier tehnic la Direcția de Presă și Propagandă a Ministerului Aface­ri­lor Externe (1930‑1945), membru al Acade­mi­ei Regale de Istoria Artei din Toledo, director al Di­recției de Studii și Documentare a Ministerului Propagandei Naționale din România (1940), consilier cultural al Legației României la Madrid (1941), profesor de limba și literatura română la Universitatea din Madrid (1942), fondator (1942) și director al ICR din Madrid (1943-1945), membru al secției române a Institutului de Studii Renascentiste (1942), membru al Comi­tetului de Inițiativă al Societății Culturale Europene din Veneția (1950), membru al „Acade­mia Breve de Crítica de Arte” din Madrid (1950), membru al Academiei Libere Internaționale de Științe și Litere din Paris (1950), laureat al premiului „Juan Valera” (1952) pentru lu­cra­rea Una historia romántica: Don Juan Valera y Lucía Palade (Ștefănescu 2021: 49).

Legătura sa cu Spania este o moștenire de fa­milie. Unul dintre străbunicii lui Busuioceanu a fugit din țară după Revoluția din 1849. A fost un mic nobil, scriitor romantic și patriot liberal exilat în Occident. Acest Busuioc (numele unei plante, „albahaca”, în spaniolă) a vizitat Spania și Ma­roc. Pseudonimul său literar a fost Busue­cea­nu. Când a reușit să se întoarcă în țara sa, a publi­cat în revista Album literar poeme care evo­cau peisajul andaluz și umbra maiestuoasă a Alham­brei.

În exilul spaniol, strănepotul a scris un breviar de literatură română publicat la Editura Car­tea Pribegiei, dar condițiile financiare erau atât de precare încât textul a fost dactilografiat și a fost tipărită doar pagina de titlu.

Activitatea sa critică în Spania s‑a desfășurat în principal în revista Ínsula, fondată și condusă de Enrique Canito, la Madrid, între anii 1948 și 1951. Din ianuarie 1949, Busuioceanu a publicat o cronică literară permanentă intitulată Letra y Espíritu.

A fost, de asemenea, un traducător prolific. A tradus poeți precum Walt Whitman, Rainer Maria Rilke, Hugo von Hoffmansthal, Rabindranath Tagore, etc. A tradus din franceză în spanio­lă trei poeme de Pierre Jean Jouve, în cola­bo­ra­re cu Carlos Edmundo de Ory, dar și alți câțiva po­eți francezi contemporani.

Alexandru Ciorănescu își amintește că Busuioceanu „considera o insultă faptul de a fi numit specialist în ceva anume; și într‑adevăr era, dar în mai multe domenii în același timp” (Ciorănescu 1966: 217). De altfel, Ciorănescu însuși obișnuia să sublinieze că nu era un specialist, ci un enciclopedist.

În ceea ce privește exilul, a existat o vie colaborare între numeroși intelectuali care au fugit de frica comuniștilor. Busuioceanu a cola­bo­rat la revista Apoziția, editată la München în 1973 de George Ciorănescu, care a condus și cenaclul literar cu același nume timp de un sfert de secol. Tot George Ciorănescu a publicat în primul număr al Apoziției traducerile lui Busuioceanu din Sfântul Ioan al Crucii, texte care îl con­solaseră pe cărturarul bolnav și singuratic.

În plus, G. Ciorănescu însuși i‑a tradus în lim­ba română „neliniștea halucinantă” (Ștefănescu 2021: 43) din ciclul de poeme Innominada luz (Nenumita lumină) și pentru care Alexandru Ciorănescu a scris o Introducere. Poetul a revizuit aceste traduceri și a confirmat valoarea lor. Acest lucru este cu atât mai remarcabil cu cât între acești intelectuali a existat o diferență de gene­rație. Busuioceanu se născuse în 1896 și par­ti­cipase ca voluntar la războiul pentru insta­u­ra­rea României Mari întrerupându‑și studiile uni­ver­sitare. Alexandru Ciorănescu s‑a născut în 1911, iar George Ciorănescu abia în 1918. Dar s‑au sprijinit și s‑au respectat reciproc. Colaborarea lui Busuioceanu cu Radio Europa Liberă a coincis cu numirea lui George Ciorănescu în funcția de redactor al postului de radio din Mün­chen.

 

Critic și istoric de artă

Ca istoric și critic de artă, a pregătit la Roma o lucrare fundamentală despre Pietro Ca­valli­ni, un pictor italian de la sfârșitul secolului al XIII‑lea și al XIV‑lea. Busuioceanu l‑a recuperat din postura de artist minor. În 1923, a publicat în limba română un excelent studiu despre precursorii lui Cimabue. În 1932 și 1934 a publicat în limba italiană două studii despre Daniele da Voltera și Franco Bolognese.

Contribuția sa la înțelegerea operei lui El Gre­co este importantă. În colaborare cu Georges Wil­denstein și Auguste Mayer a organizat expoziția operelor lui El Greco la Paris, în 1937.

În 1928 a analizat influențele armenești asu­pra arhitecturii din Țările Române. I‑a dedicat o monografie pictorului român Iosif Iser, con­siderat un important expresionist. În 1936 i‑a dedicat o monografie lui Ion Andreescu, recu­noscut ca unul dintre cei mai sensibili pictori ro­mâni. În 1935 a publicat un studiu despre Preziosi, un pictor italian din secolul al XIX‑lea care a lucrat mult în România.

Odată aflat în exil, și‑a publicat criticile de artă în revista România din New York. A analizat opera lui Brâncuși, pe care îl considera „un clasic al timpului nostru”. Pentru a‑și defini arta, Busuioceanu a inventat noțiunea de sousrealisme (subrealism), adică acțiunea artistului care caută să dezbrace realitatea de tot ceea ce este accidental și superficial pentru a o reduce la ele­men­tele ei primordiale, la substratul ei arhaic și uni­versal. A semnat, de asemenea, sub pseudoni­mul I. Corbu, cronici de artă plastică în revista Curentul.

 

Poetul de o măiestrie rafinată și de o imaginație tumultuoasă

Deși scrisese poezii în România, mai cu sea­mă în exil s‑a afirmat ca poet important. Prima cu­legere, Poemas Patéticos, publicată la Madrid în colecția Mensajes, 1948, coordonată de poetul Leopoldo de Luis, a fost un eveniment. Criticii literari din Spania și America Latină l‑au salutat ca pe un puternic poet castilian care a atins o perfecțiune uimitoare în noua sa limbă de adopție (Ciortea 2014: 49).

Însuși G. Ciorănescu sublinia că poezia lui Busuioceanu a fost influențată de istoricul Vasile Pârvan, autorul cărții Getica:

Poetul Busuioceanu a adăugat, în această perioadă a vieții sale, o dimensiune metafizică preocupărilor sale estetice. Cred că nu suntem departe de adevăr atunci când căutăm originea neliniștii sale poetice, a obsesiei morții omniprezente, mai mult decât la Kierkegaard la Pârvan, autorul Memoriilor (Ștefănescu 2021: 45).

Mircea Anghelescu a tonifiat amintirea pri­mu­lui volum al lui Busuioceanu:

Aceste versuri, astăzi uitate, au fost însă îndelung și elogios comentate în momentul apariției lor în revistele literare spaniole, nu doar în re­marci politicoase față de un poet străin care scria în limba țării de adopție, ci și în comentarii serioase ale criticilor profesioniști (Anghelescu 2011: 20) (trad. mea).

Printre acești critici se numără Pablo Ca­ba­ñas (care a văzut în ea o carte „de un accentuat simbolism erotic și panteist” (trad. mea) (Ca­ba­ñas 1948: 339, în Anghelescu 2011: 21). De ase­menea, Bartolomé Mostaza sublinia că „amin­teș­te Busuioceanu, prin procedee și motivări, de Vicente Aleixandre al nostru, poate cel mai mare campion al ceea ce s‑a numit suprarealism, neoromantism sau existențialism […]” (Mostaza 1948, în Anghelescu 2011: 21) (trad. mea).

Și aici trebuie amintit că Busuioceanu avea un fotoliu de onoare în salonul lui Vicente Alei­xan­dre. Mai mult, poetul spaniol l‑a încurajat în mod constant pe prietenul său să nu înceteze să scrie poezii în spaniolă atunci când acesta era de­primat de condițiile dure ale vieții.

Fernández Almagro a descoperit o asemănare între această poezie („cât de subtilă se poate, dar corporală, morbidă, tangibilă”, trad. mea) și pictura spaniolă (Fernandez Almagro 1948, în Anghelescu 2011: 21).

José Luis Cano, fondatorul revistei Ínsula, în care Busuioceanu a publicat peste 30 de eseuri, considera că:

Întreaga carte este, de fapt, un continuu poem de dragoste, în care poetul, locuitor al unei țări latine, a noastră, își cântă fericirea și libertatea cucerite în dragoste. Dar această iubire vine din Nord, dintr‑un peisaj de brazi înzăpeziți și mări înghețate, și în contrastul dintre acea țară statică a iubitei și soarele arzător al Sudului […] (Cano 1948, în Anghelescu 2011: 22).

În Histoire illustrée de la littérature espag­nole de Éditions Didier, publicată la Paris de Larrieux Robert și Thomas Romain în 1952, Busu­ioceanu este descris ca fiind un poet spaniol con­temporan remarcabil.

La un an de la publicarea sa în prestigioasa re­vistă Escorial, un nou ciclu intitulat Innomi­na­da Luz (Nenumita lumină), impregnat de patos și profunzime, „introduce în poezia spaniolă o nouă și stranie vibrație de neliniște metafizică” (Ciortea 2014: 50). În 1954 a publicat ultimul său volum de poezie spaniolă, Proporción de vivir, la editura Ínsula din Madrid.

După cum el însuși mărturisea, substanța gândirii sale a rămas cea a unui poet român, iar când a scris în spaniolă, „limba maternă i‑a servit întotdeauna ca un vehicul ascuns” (Ciortea 2014: 50). A scris în spaniolă cu „inovații neaștep­tate”, „singularități lexicale sau sintactice stră­ine de spaniolă, pe care cititorul nu a avut nicio dificultate în a le accepta” (Idem, Ibidem).

Așa cum a subliniat Raluca Ciortea, tema afecțiunii rupturii este recurentă în literatura exilului (Ciortea 2014: 9). De asemenea, exilul îl înscrie pe individ într‑un anacronism orizontal și vertical (Ibidem). Pentru Busuioceanu, poezia ar avea un efect simulant care face ca patria să devină mama și țara iubită (Ciortea 2014: 10).

Despre poezia sa, care diferă de la un volum la altul, se spune că ar conține un „hermetism suprarealist” și „abstrusul versului ascuns” (Ciortea 2014: 9). Fiind profund marcat de situația sa de exilat, temele peregrinatio vitae și ho­mo viator se regăsesc și în poeziile sale (Ciortea 2014: 36).

 

Teoria metaforei

Busuioceanu a formulat o teorie a metaforei ca mijloc de cunoaștere în sine – epifanismul. El corelează eticul cu esteticul. Astfel, literatura formulelor estetice se transformă în literatură epi­fanică sau literatură ethos.

A existat, de asemenea, un curent epifanist care și‑a publicat manifestul în revista pariziană Arts în martie 1948 și care cultiva un individualism opus existențialismului lui Sartre, pe care îl considera o marxificare, o propagandă în favoarea cercurilor de stânga franceze. Acest epifa­nism a propus o apropiere între literatură și ar­te­le plastice, totul prin prisma intuiției. Busuio­cea­nu a negat orice legătură cu acest curent (Anghelescu 2011: 24).

Busuioceanu a scris articole pe această temă: „Adevărul metaforic”, „Poezia epifanism”, „Epi­fanismul lui Vicente Aleixandre”. Pentru el, „me­tafora este un generator de imagini și, prin ur­mare, de adevăr” (trad. mea). El merge până la a spune că la Dumnezeu, Ființa Supremă, se ajun­ge prin intermediul imaginii, pentru că „prin epi­fanie s‑a arătat Hristos credincioșilor săi” (trad. mea) (Ciortea 2014: 39). Erau vremuri în care acest Zeitgeist al metaforei spiritualizante circula domina cultura. În România, un filosof-poet ca Lucian Blaga a dedicat o parte din trilogia sa, Trilogia culturii, sensului metaforei și genezei culturii, dezvoltând și o teorie a matricei stilistice care influențează formarea individuală și colectivă.

Pentru Busuioceanu, metafora este în contradicție cu construcția lumii: „Mecanismul metaforei funcționează invers față de logica rațio­na­lă și de aceea gândirea poetică este reve­la­toa­re și deci epifanică” (trad. mea) (în Ciortea 2014: 39). Abordarea irațională, ilogică, este în conflict perpetuu cu realitatea, pentru că este capabilă să „atingă culmile nebuniei – dincolo de logică și de realitate” (trad. mea) (Ciortea 2014: 40).

Așadar, pentru Busuioceanu, poezia nu este doar o secțiune a literaturii, ci un mod de cunoaș­tere. Guillermo de Torre a preluat această idee în „Problemática de la literatura”, Editura Lo­sada, Buenos Aires, 1950,undea dedicat un capitol „poeziei ca activitate a spiritului și ca formă de cunoaștere” (trad. mea). De Torre avea să ilustreze această afirmație cu analize ale unor poeme scrise de dadaistul franco‑român Tristan Tzara și de însuși Alexandru Busuioceanu (Ștefănescu 2021: 51).

În 1954, poetul Roberto Fernández Reta­mer a publicat la Havana „La poesía contem­porá­nea de Cuba” și a menționat că școala de poe­zie Orígenes a adoptat formula estetică a lui Bu­su­ioceanu, și anume „poezia ca activitate a spi­ritului și ca formă de cunoaștere” (trad. mea) (Idem, Ibidem).

Spre sfârșitul vieții, Busuioceanu a scris poe­me în proză în limba franceză pe care le‑a numit antipoezie. A fost astfel un „poet în trei limbi” (trad. mea) (Ciorănescu 1966: 212).

(continuare în numărul următor)

---