Ioan-Aurel POP: Avram Iancu – vizionarul României

Revoluțiile de la 1848 1849 din Țările Ro-mâne, cele care aveau să formeze, nu peste mult timp, România, au formulat programul de țară al românilor din secolul al XIX lea, singurul astfel de program îndeplinit integral în perioada 1848-1918. Programul de țară însemna atunci chiar construcția statului național român. În rând cu polonezii, cehii, slovacii, croații, sârbii, bulgarii, ucrainenii, lituanienii, letonii, estonienii, germanii, italienii etc., care voiau să aibă sta-tele lor naționale, se înscriau și românii. Astfel, dorința lor de stat național era legitimă și se plasa în marele șuvoi progresist al epocii. Pentru aceasta, trebuiau să cadă cel puțin trei imperii: Imperiul Austro Ungar, Imperiul Otoman, Imperiul Rus. În cazul Țărilor Române, situația cea mai complicată o avea Transilvania, în care românii, reprezentând circa două treimi din populație, nu erau recunoscuți ca entitate alcătuitoare de stat și nu erau egali în fața legii cu „minoritățile majoritare” (nici prin limbă, nici prin confesiunile lor). Conducerea Transilvaniei era asigurată de elita celor trei minorități „istorice” – maghiarii, sașii, secuii – care doreau, la 1848, pro¬gresul, libertatea, egalitatea, frăția, dar pentru etniile și confesiunile lor, nu pentru ro-mâni și confesiunile lor. Avram Iancu și genera-ția sa de conducători români au vrut binele tu-turor popoarelor și egalitatea românilor cu aceste popoare libere, democratice. Cu alte cu-vinte, înainte de participarea Transilvaniei la statul națio¬nal, era nevoie de accederea români-lor la un regim democratic – la nivelul demo-crației de atunci – și aceasta a încercat Avram Iancu, inițial, alături de națiunile dominante și, ulterior, alături de Casa de Habsburg, cea care a promis respectarea drep¬turilor naționale ro-mânești. Iancu a fost atras de această promisiu-ne salvatoare, dar a trăit o cruntă dezamăgire. Planul lui de țară a rodit, însă, în viitor și a asi-gurat binele națiunii sale.
Pentru înțelegerea lumii în care a trăit Avram Iancu, este nevoie de dorința de cunoaș-tere, de studiu intens, de pasiune și de încredere. Dar, de la un timp, nu mai depănăm cu toată inima amintiri din trecutul nostru național. Parcă ne reține ceva. Nu ne mai cuprindem de acel „farmec sfânt”, ca să putem pătrunde și cu sufletul în prezentul unor epoci și al unor oa-meni pe care i evocăm. Le facem pe toate for-mal, dacă le mai facem. Parcă ne rușinăm și de eroii noștri, iar dacă folosim sintagma de „eroi naționali” ne uităm bine în jur, fiindcă suntem pândiți de ironii și de acuze de „naționalism”. Din fericire, nu am inventat noi, românii, eroii naționali. Aceștia sunt membri ai panteonului fiecărei națiuni și, mai ales, ai istoriilor națiuni-lor mari, dătătoare de ton în lume. Americanii îi numesc chiar pe acești eroi „părinți ai patriei”. Evident, societatea aceasta post modernă a pervertit și eroii și i a trecut prin „Patul lui Pro-cust” al „corectitudinii politice” și al „anulării culturii”.
Totuși, „noi locului ne ținem” și nu uităm. Dacă ai noștri copii și nepoți ar învăța mai bine la școală ce au făcut marile personalități pentru acest popor și pentru această țară, amintirile ar deveni vii și ni s ar părea că trăim aievea alături de acei oameni mari.
În ciuda premiselor rele, vă propun să ne amintim acum de Avram Iancu. Avram Iancu a venit pe lume acum două sute de ani și s a stins cam acum un secol și jumătate. Dar spiritul său stră¬bate anii, și va străbate multe secole de acum înainte, cel puțin atât timp cât va exis-ta poporul român, fiindcă el este erou național, așezat demult în Panteonul Național. La vârsta de 24 de ani se situa între conducătorii Revolu-ției de la 1848 1849 din Transilvania, iar la 25 de ani era stăpânul Munților Apuseni, pe care i transformase în Țară Românească, organizată ca atare din punct de vedere militar și politic, căci sub aspect etnic erau așa de când e lumea. Organizarea militară a Transilvaniei românești trebuia să se facă în lumina mișcării de emanci-pare a popoarelor europene, dar după model roman, după modelul celui mai important stat antic cu centrul la Roma, de unde ne veneau, nouă, românilor, numele, originea, credința și, mai ales, limba. Chemarea la luptă fusese sim-plă: „No gata, no hai!”. Azi sunt ironizate și la-tinitatea noastră, și lupta noastră pentru binele colectiv, iar învățații care le studiază sunt dis-prețuiți și defăimați. Dar faptele rămân și ele nu pot, nu tre¬buie să fie pervertite.
Avram Iancu, prin școlile sale urmate în ro¬mână în satul natal (pe lângă biserică), la Câmpeni și la Zlatna, apoi în latină și maghiară, la Cluj (la Liceul Regesc sau al Piariștilor și la Facultatea de Drept), devenise un intelectual, un om cul¬tivat. Era avocat, un post iluminist, un urmaș al Școlii Ardelene impregnat de idei romantice timpurii, iradiate dinspre curentul lansat de Johann Gottfried Herder, cel care preamărise cântecele și obiceiurile popoarelor și care se ghi¬da¬se după „spiritul poporului”. Ca elev la Liceul Re¬gesc sau Colegiul Piarist (1841 1846), alături de maghiari, secui, sași, armeni, a legat prietenii dincolo de apartenența națională. Dar el avea con¬știință clară de român. Un coleg, Alexandru Bohățiel, devenise preșe-dintele onorific al primei „Societăți de lectură” a tineretului studios român din Cluj, ce avea ca publicație proprie foaia Zorile, scrisă de mână în românește. Printre semnatari în revistă apar Alexandru Papiu-Ilarian, Avram Iancu, Ioan Pușcariu, Teodor Baldi, Nicolae Popea, Alexan-dru Șotropa. Aron Pumnul, viitorul profesor de la Cernăuți al lui Eminescu, a fost coleg la Cluj cu Avram Iancu. Din 1844, Iancu a urmat și Fa-cultatea de Drept din Cluj, după care a cerut să ocupe, conform obi¬ceiului, o funcție adminis-trativă, ceea ce însemna să fie primit, la început, într o slujbă de prac¬ticant fără salariu. Cererea i a fost refuzată pe motiv că provine din familie de iobagi și că nu este nobil. Așa a devenit can-celist la Tabla Re¬gească (Curtea de Apel a Tran-silvaniei), la Târgu Mu¬reș. Și a luat examenul de avocat în martie 1848. Tinerii târgumureșeni erau animați de ide¬¬ile nobile ale libertății, egali-tății și frăției. Doar că tinerii maghiari doreau libertatea prin re¬învierea statului Coroanei Sfântului Ștefan, prin includerea minorităților în națiunea maghia¬ră. Românii, sașii, croații, slovacii, sârbii, rute¬nii nu au putut să fie de acord cu așa ceva, adică să schimbe stăpânul politic austriac cu acela maghiar (care oricum se manifesta la nivel local). Avram Iancu a ade-rat la mișcarea de eman¬cipare națională a ro-mânilor săi și s a radicalizat treptat până ce a ajuns la ideea de organizare a Transilvaniei ca țară românească.
Educația în spirit roman, prin care istoria românilor pornea ab Urbe condita, l a condus pe eroul nostru la organizarea armatei, destina-te inițial pentru întreg teritoriul Transilvaniei, în tribunate, legiuni, centurii, decurii, conduse de tribuni, prefecți, centurioni, decurioni. Iancu apă¬rea ca un rege, numit în popor „crai” și „crăi-șor” (apoi, în folclor și conștiința publică, „Cra-iul Munților”). Ca om politic, Iancu s a adresat moților săi în termeni mobilizatori, cum se fă-cea peste tot în Europa Centrală a timpului:
„Cereți vârtos să se șteargă iobăgia, pentru că, lucrând pe nimica de vreo zece sute de ani în brazdele domnilor, ați plătit și de o sută de ori pământul care vă dădea hrana vieții de pe o zi pe alta, cu atât mai mult că l ați plătit degeaba, pentru că acela a fost al vostru și pentru el s a vărsat sângele strămoșilor voștri… Să caute, de aceea, cu toții a se uni cu poporul, declarând fă-ră sfială ungurilor că nu se odihnesc până ce nu se va recunoaște prin lege națiunea română și până ce nu va fi reprezentată în Dietă, pentru a putea judeca în ce chip și sub ce condiții să se unească cu Țara Ungurească”.
Discursul acesta emoționant și izvorât și din vibrația momentului venea după ce Dieta ma¬ghia¬ră de la Cluj decisese, la 30 mai 1848, fă-ră să fie întrebați românii, „uniunea” Transilva-niei cu Țara Ungurească (Magyarország = Țara Maghiară).
Iancu nu venea ca generație spontanee, ci descindea dintr un timp revolut, de când româ-nii se ridicaseră contra noilor stăpâni, contra domnilor de pământ. Astfel, la 1366, nobilimea Transilvaniei îi reclama regelui pe toți „răufăcă-torii” și „mai precis pe români” (care se ridica-seră pentru recuperarea bunurilor și drepturi-lor răpite) și cerea să fie „stârpiți” toți „făcătorii de rele, mai ales românii”. „Stârpirea” nu s a pu-tut face, fiindcă nu ar mai fi avut cine să mun-cească pentru nobili, cine să dea hrana cea de toate zilele pentru comunitate, dar s a făcut al-tceva, grav și rușinos: excluderea românilor dintre stări (grupurile privilegiate) și de la con-ducerea colectivă a țării. Cu alte cuvinte, doar nobilimea, sașii și secuii puteau participa la conducere. Ro¬mânii ajungeau să fie, mai ales după 1437 (când s a format „Uniunea frățeas-că”, devenită ulterior „Uniunea celor trei nați-uni”), inexistenți sub aspect juridic. Această grea discriminare a fost atenuată odată cu asal-turile Imperiului Otoman, când românii, prin forța lor militară, au fost între apărătorii cei mai buni ai graniței sudice a Regatului Ungariei; atunci, domnii români de la est și sud de Carpați (mai ales Ștefan cel Mare, numit în Occident „rege al Daciei” și Petru Rareș) au stăpânit imense domenii în Transilvania. Secolul al XVI lea, odată cu Reforma religioasă și cu for-marea Principatului autonom, a venit, însă, cu noi discriminări (regimul celor trei națiuni și patru „religii”, între care românii și confesiunea lor ortodoxă nu aveau loc), tot mai apăsătoare pentru români, încât intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania (1599) a fost ca o binecuvânta-re; românii s au ridicat atunci „mânați de încre-derea că aveau un domn din neamul lor”. În se-colul al XVI lea începuse asuprirea Bisericii Or-todoxe de către confesiunile reformate, mai ales de calvinism, iar în secolul al XVII această tendință de schimbare a „legii românești” se ac-centuase, sub principii calvini ai Transilvaniei. Ca reacție, imediat după venirea austriecilor, are loc (în 1699-1701) unirea Bisericii români-lor cu Biserica Ro¬mei, aceasta fiind tot o formă de luptă pentru emanciparea națiunii (în schimbul unirii, austriecii au promis drepturile naționale pentru români, adică egalitatea lor cu națiunile Transil¬va¬niei). Amăgirea românilor a fost demascată de către episcopul Inochentie Micu, acela care s a ridicat cu mare curaj pentru binele națiunii române, cerând egalitatea pro-misă: „Nimic despre noi fără de noi” (Nihil de nobis sine nobis). A convocat un congres națio-nal românesc la Blaj (1744), fără deosebire de confesiune și a amenin¬țat cu întoarcerea româ-nilor la ortodoxie. A mu¬rit în exil, după ce a fă-cut zeci de memorii către capetele încoronate ale Europei pentru eman¬ciparea națiunii sale. A avut o soartă asemănătoare cu a Iancului, mu-rind singur și părăsit, cu dorința de a se odihni în locul nașterii sa¬le, convins că, în așteptarea mântuirii prin „obș¬teasca Înviere”, „nu poți în-via cu adevărat decât din pământul patriei” („Nu știu prin ce dulcime ne atrage pământul nașterii pe toți și nu ne îngăduie a nu ne aminti de el. Zilele mele sunt tot mai spre asfințit și aș vrea ca sufletul meu, în timpul când se va des-părți de corp, să fie recomandat creatorului meu prin prea smeritele rugăciuni și sfintele voastre slujbe și ca osemintele mele să aștepte obșteasca înviere în venerabila mănăstire din Blaj”). La 1761, după revolte și lupte în anumite părți ale Transilvaniei, s a acceptat și ierarhia ortodoxă românească transilvăneană, la rang de episcopie. Dar statutul ei era tot de biserică „to-lerată”, adică răbdată, ca și acela al tuturor ro-mânilor, „până când va dura buna plăcere a principilor și cetățenilor” (usque al beneplaci-tum principum et regnicolarum). Prin legislația dietelor (adunărilor țării) din secolul al XVII lea, românii și credința lor răsăriteană erau declarați „nerecunoscuți” sau „nead¬miși” între stări (națiuni), ci „răbdați” în țară. Ei erau locuitori de rang inferior, lăsați să existe doar fi-indcă produceau cele necesare traiului, plăteau taxe și luptau și mureau pentru apărarea țării.
Secolul al XVIII lea nu a avut cum să aducă prin părțile noastre formele radicale (anticleri-cale, antimonarhice și nici idei ale egalitarismu-lui cosmopolit), în schimb a promovat lupta de emancipare națională pe cale politică (mișcarea petiționară prin supplex uri, mai ales Supplex Libellus Valachorum din 1791), pe cale cultura-lă (prin Școala Ardeleană) și pe cale socială (prin Răscoala lui Horea din 1784). Școala Arde-leană, prin intelectualii săi de mare profunzime, a arătat ce însemna lupta elitei și cum ar fi putut această elită să schimbe lumea, să oprească dis-criminarea, să aducă și pentru români liberta-tea. Numai că lupta prin petiții ale conducători-lor s a dovedit sterilă. La finele secolului al XVIII lea, intelectualitatea și plebea mergeau separat, ca și cum nu ar fi fost membri ai acelu-iași popor. Românii, fiind cel mai vechi și mai nobil popor al țării, adevărați romani – cum se considera atunci, conform unei convingeri care venea din Evul Mediu, de la unele elite româ-nești, de la călătorii străini, de la cronicari și ajungea până la Dimitrie Cantemir și la Școala Ardeleană – aveau drepturi istorice care trebu-iau să le fie recunoscute. Ei, deși descindeau din cel mai nobil popor din lume, care crease un imperiu întins pe trei continente, nu cereau pri-vilegii, ci doar egalitate cu celelalte „popoa-re”/„națiuni” ale Transilvani¬ei. Pentru asta au militat și Inochentie Micu, și petiționarii, și fruntașii Școlii Ardelene, și Horea. Iancu a dus mai departe legatul/ testamentul strămoșului său Horea, a ridicat moștenirea eroului din Munții Țebei pe un piedestal național și euro-pean, s a înscris el însuși cu poporul său în ma-rile mișcări pe care unii istorici le au numit „Primăvara Popoarelor”. Tot Iancu a întruchi-pat și marea moștenire a Școlii Ardelene. Gân-durile Iancului (născut la Vidra de Sus, în jude-țul Alba de azi) pentru reformarea societății și pentru emanciparea națiunii sale erau clare chi-ar din martie 1848, când „canceliștii” maghiari și români din Târgu Mureș au semnat un me-moriu către împărat, crezând că vor putea merge împreună în lupta lor: „Ca român, sem-nez petiția cu condiția ca, în cazul când s ar rea-liza drepturile poporului și egalitatea sa, să se asigure tuturor națiunilor de limbă felurită din Transilvania și Ungaria existența națională și limba maternă, iar eliberarea din iobăgie să se îndeplinească fără nicio despăgubire bănească, deoarece țăranii au plătit destul, chiar prea mult, timp de mai multe secole, de când nobilii le uzurpă nu numai drepturile civile, ci și pe ce-le sacre umane”. Iancu a înțeles la 1848 că se-cretul succesului era unirea dintre intelectuali-tate („domni”) și popor („plebe”). Cu toții trebu-iau să fie mână n mână. Și așa a fost, spre deo-sebire de secolul al XVIII lea, când cele două grupuri ale națiunii merseseră separat. Doar că puterea și experiența politică a vechilor stăpâni din Transilvania (în speță a nobilimii maghiare) și a imperiilor multinaționale din zonă (mai ales ale Imperiului Habsburgic) au fost mai mari. De aceea, Iancu a fost adânc dezamăgit.
„Unicul dor al vieții mele e să mi văd Nați-unea mea fericită, pentru care, după puteri, am și lucrat până acuma; durere fără mult succes, ba tocmai acuma cu întristare văd, că speranțe-le mele și jertfa adusă se prefac în nimica. Nu știu câte zile mai pot avea; un fel de presimțire îmi pare că mi ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc dar și hotărât dispun ca, după moartea mea, toată averea mea mișcătoare și nemișcă-toare să treacă în folosul națiunii, pentru ajutor la înființarea unei academii de drepturi; tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile națiunii mele”. Prin urmare, Iancu, după ce luase cu mare curaj arma în mâ-nă, ca să aplice cu disperare dreptul forței („Nu cu argumente filosofice și umanitare îi veți pu-tea convinge pe acești tirani, ci cu lancea, ca Ho-rea”), se întoarce la forța dreptului și crede că rațiunea lumii celei noi avea să decidă soarta bună, după merit, a națiunii sale. Și a avut drep-tate: până la urmă, comunitatea internațională a recunoscut drepturi¬le poporului român, în anii 1919 1920, la Confe¬rin¬ța de Pace de la Paris. În ceea ce l privea, ero¬ul avea presimțiri rele după ce fusese mințit de împărat și nu vreau să spun aici în ce tristețe și dezolare s a stins, cu mintea prinsă uneori în chingile rătăcirii.
Iancu s a întors la vârsta de 48 de ani prin-tre strămoșii săi sacrificați, dar dintre ideile și idealurile sale nimic nu a fost pierdut. Progra-mul Revoluției Române din Transilvania – la al-cătuirea căruia a contribuit și mintea lui Avram Iancu – a devenit programul luptei de emanci-pare românească până la Marea Unire, în deru-larea lui înscriindu se „Pronunciamentul de la Blaj”, formarea partidelor naționale românești (1869) și apoi a Partidului Național Român unic (1881), Memorandul (înaintat în 1894) și altele. Toate cele gândite de Iancu și de colegii săi s au înfăptuit treptat, chiar dacă, unele, mult mai târziu, după 1918.
Prin urmare, Iancu nu vine de nicăieri și nu s a îndreptat spre niciunde. Misiunea lui se îm-plinește în urma lungului șir de mișcări evocate, în parte, mai sus, mișcări dintre care unele au avut conducători dăruiți cu har, altele nu. Avo-catul de 24 de ani a fascinat istoriografia româ-nească încă din secolul al XIX lea, la scurt timp după moartea survenită în septembrie 1872, dar cel mai mare biograf i a fost Silviu Drago-mir. Acesta a fost făurar împătimit al unirii Transilvaniei cu România, decisă la 1 Decem-brie 1918, la Alba Iulia, încarcerat apoi de către comuniști pentru „crima” de a fi fost un patriot român, con¬structor al edificiului politic națio-nal. Fruntașul pașoptist nu și a văzut în timpul vieții pământești dorințele naționale împlinite și a trecut în viața cea veșnică întristat și dez-amăgit de „un hoț de împărat” și de judecata greșită a unor con¬temporani răi. L a explicat, în această dramă mare a sa, tot Silviu Dragomir, cu următoarea cu¬getare: „O acțiune folositoare nu se judecă nu¬mai după mărimea rezultatelor sale, ci și după curăția intențiilor cu care a fost întreprinsă”. Or, intențiile „Craiului Munților”, privit de români ca un mântuitor, au fost pline de harul dreptății umane și divine și îndreptate numai spre binele națiunii sale.
Unii se întreabă azi – cu un spirit anistoric evident, deconstructivist și post modern – dacă Avram Iancu a fost erou pozitiv sau negativ. Fi-rește, întrebarea este tendențioasă, în condițiile în care Iancu a vrut să schimbe ordinea conser-vatoare a Imperiului Habsburgic, a Ungariei vre¬mii, ca țară supusă împăratului de la Viena și a Transilvaniei sale, bazate pe discriminare na-țională și nedreptate socială. Iancu nu va fi pre-zentat ca personaj pozitiv în anumite țări și cer-curi de oameni niciodată, așa cum Napoleon nu este nici azi lăudat în Marea Britanie, în Germa-nia, Rusia, așa cum Kossuth Lajos nu va fi idola-trizat nici de români, nici de croați, nici de slo-vaci, nici de sârbi, nici de ruteni (ucraineni). Adevărul istoric nu este la fel pentru toți, fiind-că faptele și procesele istorice nu sunt apreciate identic și nu au rezultate bune în general, ci doar concret, pentru anumite grupuri de oa-meni. Asta nu înseamnă că adevărul istoric nu există sau că nu mai trebuie căutat și descoperit. Adevărul omenesc este unul relativ și parțial, dar real, absolut fiind doar adevărul dumneze-iesc. Avram Iancu a militat pentru libertatea tu-turor popoarelor. El nu a cerut privilegii pentru români – care au reprezentat mereu majorita-tea populației Transilvaniei –, ci doar egalitate pentru națiunea româ¬nă cu maghiarii, cu cele-lalte națiuni și recunoaș¬te¬rea limbii române drept limbă acceptată ofi¬cial, alături de maghia-ră și de germană. Avram Iancu a militat, alături de Nicolae Bălcescu, pentru unirea celor două revoluții, română și maghiară, dar când și Kos-suth a fost parțial de acord cu revendicările mi-norităților, a fost prea târziu. Și Iancu, ca toți oamenii, a greșit uneori, a luat și decizii pripite, dar toate acestea au fost întrecute de faptele sa-le cele mari.
Avram Iancu a trăit printre străini, dar a trăit pentru români. De aceea, el rămâne pentru români și pentru europeni un model de om de acțiune îndreptată spre emancipare, spre liber-tate, unitate și frăție. Lumea lui nu a fost doar aceea revoluționarilor de la 1848 și nici măcar cea contemporană vieții sale de nici jumătate de secol, ci a fost toată istoria românească de până la el și cea care avea să vină. Iancu și revo-luționarii contemporani lui au făurit programul de țară al românilor, unicul plan de țară care a fost înfăptuit la noi (între 1848 și 1918). Era planul de construire a României.
Eroul de la Vidra de Sus a intrat demult în memoria colectivă, în legendă și în folclor, încât mulți aud și acum „pe Dealul Feleacului” cum „trec carele Iancului” și cum merge el supărat „pentru un hoț de împărat”. Nimic nu este pierdut pentru cei care pot auzi încă „Doina Iancului”, așa cum sper că nu este pierdut nimic pen¬tru binele acestei națiuni de la Carpați, Du-năre, Nistru și Marea Neagră, pentru binele nos-tru, al celor născuți „pe un picior de plai,/ pe o gură de rai”, adică pentru binele tuturor româ-nilor.