Juan Carlos MESTRE | Poeme

Juan Carlos Mestre s-a născut în Villafranca del Bierzo (Spania) în 1957.
Prima sa colecție de poezii a fost Siete poemas escrito junto a la lluvia (Șapte poezii scrise împreună cu ploaia). Aceasta a fost urmată de La visita de Safo (Vizita lui Safo). Cu cea de-a treia colecție de poeme, Antífona del otoño en el valle del Bierzo (Antifon de toamnă în Valea Bierzo), publicată în 1986, a câștigat Premiul Adonáis.
În 1987, cu ocazia perioadei de câțiva ani petrecută în Chile, a publicat Las páginas del fuego (Paginile focului), iar mai târziu, la întoarcerea în Spania, La poesía ha caído en desgracia (Poezia a căzut în dizgrație), pentru care a primit Premiul Jaime Gil de Biedma în 1992.
La tumba de Keats (Mormântul lui Keats), volum scris și publicat în timpul șederii sale în Italia ca bursier al Academiei Spaniole din Roma, a fost distins cu Premiul de Poezie Jaén în 1999.
În calitate de gravor, a obținut Mențiunea de Onoare, 1999, la Premiul Național de Gravură al Calcografía Nacional (1999) și la cea de-a VII-a Bienală Internațională de Gravură de la Orense (2002). Și-a expus lucrările grafice și picturale în Spania, Europa și America, a publicat cărți artististice și a realizat înregistrări cu muzicieni precum Amancio Prada, Luis Delgado, José Zárate și Pedro Sarmiento. În recitalurile sale de poezie se acompaniază muzical, de obicei, cu un acordeon sau cu orice alt instrument pe care îl consideră potrivit.

LOC

Aici, sub numărul exact al acestor silabe, zace un râu de leandri de
fildeș și cai obscuri care torturează dorința.

Aceasta este casa taxidermiștilor, pavilionul asistentelor și
al matematicienilor, al tuturor celor care au obsesii albe sub sălciile
bătrâneții și ale remușcării.

Dar aceasta este și peștera vânătorilor și a frumoaselor animale care
sângerează melancolic lângă focul rece al morții.

Aceasta este atmosfera arătării, gheața goală a acelui trup
care zace în schit între două borcane de flori.

Aici fiecare cuvânt, fiecare strop de tristețe smuls din neființă, este o me-
dalie perfectă de diamant, consolarea, vertijul pe care îl transmiți
celuilalt când te apropii de abis.

Acesta este poemul, strălucirea ridicată în libertatea cuștii, cicatricea
în măduva acestui timp care trece fără durată în noi.

(Traducción de Alba Diz Villanueva)

ULTIMELE CARTUȘE

În arhipelagul lui ascultă-mă cred că am auzit: tristeţea vântului se
sărută prin acvarii. Sincer, asistentele lui Mao au aruncat zeci de ani
vrăbii în tigaie. Făceau trandafiri cu gust de mozzarella
pe care-i vindeau italienilor… fir-ar! cu motoarele diesel ale Marelui Salt
Înainte. Ar fi trebuit să-mi dau seama înainte de a deveni comunist compulsiv și recalcitrant cititor de aforisme. Am auzit că ciorile sunt în
serviciul unor Buddha bârfitori. Deja ne putem aștepta la orice
chiar și de la Shiva însuși a treia persoană din Trimurti.Este absurd să-ţi pe-
treci viața obsedat de iubita altcuiva dacă poți face yoga
până la suprimarea vârtejurilor mentale. Ar fi trebuit să calculez că o mie
de grenade de cușcuș abia echivalează cu un ciripit al lui Max Ernst intim
amic de joi unu aprilie o mie nouă sute şaptezeci şi şase.

Proscrișii și câinii și încă şi mai superficialele stele care se prăbuşesc la acu-
zaţii sunt căpitanii mei.

Tatăl meu s-a întors
și castanul de octombrie i-a spus
potârnichea și vulpea
deja nu mai locuiesc aici.
Adio ciocănitoare,
nici vântul nici eu
nu ne putem schimba.
Ce cuvinte ți-am luat,
zăpadă îndrăgostită,
ca să te uiți la mine așa.
Tatăl meu s-a întors și ciocănitoarea
a zis ce vrei, cioc-cioc,
Eu nu cer nimic ciocănitoareo.
A meritat să te aștept, cioc-cioc, data viitoare
mă vei găsi în același loc
(traducción de Felix Nicolau)