Ioan T. MORAR: Poeme

APROAPE DE CETATE

Cei vechi au spus
că florile sălbatice
cresc doar noaptea
ca să se poată apropia de cetate
Dar noi știm că
le vor trebui sute de ani
și mai mult
pînă cînd semințele lor
să încolțească acolo unde
noi am rîs
am iubit, am băut
și-am cîntat
pentru că nu am avut
dușmani pe măsură:
Peste sute de ani
aici va fi o cîmpie, o poiană
un crîng, un sanatoriu
o fabrică abandonată
o priveliște lîngă care
vor opri autocarele
„jumătate de oră pentru poze”
Iar ghidul
va trebui să ne spună
că în cetățile vechi
trecutul e îngropat
lîngă monezile de aur:
și rar, foarte rar
lucirea lor apare
în unele fotografii
Da, știm, florile sălbatice
cresc doar noaptea:
paloarea noastră
e un polen risipit

DAR VIAȚA

Viața nu a fost
niciodată
fluviul pe care
ni l-am imaginat
apa murdară în care
au plutit păcatele noastre
întîmplările
care au ars
înainte
de a le povesti
sentimentele colorate
pentru a distra turiștii
de pe fiecare mal
(o sărbătoare a culorilor vii)
Viața mea ar fi putut fi
O vrabie fără prieteni
O codobatură de cîmpie
Un sturz
Orice altă pasăre
Dar eu n-am avut aripi
Viața mea a fost un chibrit
Care și-a amintit
Incendii
mai mari decît mine

PASSER DOMESTICUS

Dacă vrăbiile ar avea dreptate
ar trebui să ne mirăm
cum ele se miră de noi
că lăsăm firimituri pe pervaz
ca și cînd le-am cunoaște
ca și cum am crede că mai tîrziu
ceva din noi se va ridica
mai sus decît toate vrăbiile
Din punctul lor de vedere
o piatră aruncată din praștie
nu e decît o vrabie fără viață
un mesaj fără aripi
care va cădea între buruieni
În templele celor vechi
vrăbiile aveau la streașină
cuiburi de aur
peste care puneau pămînt
adus în cioc pentru că aurul
nu are memorie
„să fii ca o vrabie”
însemna mai mult decît azi
doar numele ei latinesc
a mai rămas de atunci
Dacă vrăbiile ar avea dreptate
Noi n-am fi decît
Un fel de a nu zbura
Negrul nu e o culoare
Cînd vorbim despre orbi
ne gîndim
la spaimele noastre
de a fi la răscruce
ne gîndim
la un ținut descris
pentru degete
la zidul dincolo de care
culorile sînt nuanțe de cenușiu

NU NE MAI ÎNTOARCEM

N-am avut
alt animal de companie
decît iluzia
că ne putem întoarce
oricînd oriunde
pe o colină a copilăriei
într-un tren pe care l-am pierdut
într-o mîngîiere
care a fugit cu un vers mai bun
Am crezut că vom putea coborî
pe frînghia ADN-ului
pînă-n întunericul mamei
că ne vom putea scălda
de mai multe ori
în apele aceluiași rîu
cu același trup (tînăr)
iluzia și-a făcut datoria:
nu ne mai întoarcem
nicăieri niciodată
așa cum nu se mai întoarce
copilul în mamă
nici răgetul leului
în Grădina Zoologică

NEGRUL NU E CULOARE

albul nu e o lumină
O mîngîiere este un traseu
al mîinilor mele
pe trupul tău
amintit pe toate pergamentele
„Homer știe cel mai bine
cîte noduri are firul
din care ești alcătuit”
Există prea puține principii
care își doresc să trăiască
în afara culorilor
Niciun zeu nu așteaptă noaptea
pentru că noaptea e o aproximație
„vom bea, vom cînta, vom iubi”
Pentru orbi viața este
un întuneric neîntrerupt
că n-avem aripi